Totusi, Lex are dreptate (sau, nu exista agnostici)...

In contextul celebrei discutii despre agnosticism, Lex spunea la un moment dat:

Cu ce se schimbă comportamentul celui care afirmă "dumnezeu există"? asta ar fi o judecată comportamentalistă. Eu din experienţa mea nu observ mare diferenţă între atei şi teişti, oamenii se lasă prostiţi de multe lucruri iraţionale fie religie, fie economie, fie psihologie, etc. Nu văd delimitarea asta între "cred că nu există dumnezeu" şi "cred că există dumnezeu" ca având o relevanţă. Nu cred că există credinţe care să influenţeze comportamentul.


Titlul articolului induce in eroare. Nu cred ca Lex are dreptate atunci cand adopta o pozitie nihilista sau un behaviorism fundamentalist.:) Dar cred ca are dreptate in legatura cu altceva: ceea ce conteaza pana la urma, este comportamentul!.

In acelasi context, il citez si pe godless: „Certitudinile absolute sunt inutile. Chiar dacă ştii sigur că nu o să-ţi pice un meteorit în cap, nu vei proceda la o acţiune diferită de aceea la care ai proceda dacă ştii că probabilitatea ca un meteorit să-ţi pice în cap este 0,00002%.[..] Nu putem şti nimic cu certitudine absolută. Şi ce? Dacă tot nu ne foloseşte la nimic, de ce ne-am sinchisi de acest fapt?”
Intrebarea este: daca judecam strict din punct de vedere al modului in care iau oamenii deciziile si actioneaza, care sunt diferentele dintre atei, agnostici si teisti? Care mai este locul agnosticilor?

Raman in cadrul paradigmei cognitive din psihologie. Modelul utilitatii asteptate, arata ca procesul luarii de decizii presupune alegerea uneia dintre mai multe variante de actiune si ca, daca judecam rational, atunci vom alege varianta cea mai utila, cu sansele cele mai mari de succes.

In realitate, insa, luarea decizlor este afectata de mai multe fenomene:

1. multe dintre „judecatile” pe care le facem apar automat si/sau inconstient, ceea ce inseamna ca ele scapa in mare parte unei evaluari logice, rationale; astfel, apar tot felul de „intuitii”, apar impulsuri puternice de a face un anumit lucru, sau dimpotriva inhibitii carora nu le gasim justificarea

de exemplu: „simt ca (nu) este bine sa fac asa”, „ceva ma retine in a face x, y, z”

2. este greu sa estimam corect care sunt „beneficiile” si „costurile” actiunilor noastre
3. este greu sa estimam corect probabilitatea de aparitie a unor evenimente (a consecintelor actiunilor noastre, a reusitei, etc)

Ce inseamna ca luam decizii in mod teist sau a-teist? Fara sa am pretentia ca as epuiza subiectul, cred ca putem spune ca teismul se manifesta printr-una sau mai multe dintre urmatoarele tendinte:
1. Tendinta de a atribui „intuitile” proprii unei „inspiratii” venite din exterior. Cu cat este mai ridicata tendinta de a atribui altcuiva propriile emotii, cu atat putem spune ca decizia este mai „teista” .

exemplu: „Simt ca nu este bine sa investesc bani in afacerea X”
varianta teista: „M-am rugat la Dumnezeu sa imi dea intelepciune si el m-a indrumat sa nu investesc bani in afacerea x”

Acest „simt” inseamna, insa, cel mai probabil „mi-e frica sa...” si apare datorita faptului ca o parte dintre evaluarile pe care le facem asupra situatiei se desfasoara inconstient; nu ne dam seama de toate etapele prin care trece gandirea noastra, uneori, constientizam doar emotia care apare la sfarsit.

Mai mult, pot fi atribuite in exterior si propriile nevoi, dorinte, sau tendinte automate spre o anumita actiune:

exemplu: „Ma simt atras de o alta femeie in afara de sotia mea.”varianta teista: „Diavolul ma indeamna...”

2. Estimarea unor costuri sau beneficii suplimentare, plecand de la un set de conceptii cu privire la relatia dintre divinitate si lume. Cu cat te raportezi la mai multe consecinte de acest fel, cu atat decizia este mai teista.

exemplu: „Daca imi insel sotia, asta va avea anumite costuri”

varianta a-teista: „relatia de incredere pe care o am cu sotia va fi afectata”, „ma voi simti vinovat pentru ca am spus o minciuna”, „nu voi mai fi omul integru care imi doresc sa fiu”

varianta teista: toate cele de mai sus, plus estimari specifice legate de relatia cu divinitatea: „relatia mea cu dumnezeu va fi afectata”, „dumnezeu se va mania si ma va pedepsi/ se va supara”, „ma voi simti ca un pacatos” etc

3. Estimarea unor probabilitati crescute pentru consecintele vizate la punctul 2. Cu cat estimezi o probabilitate mai mare pentru acest tip de consecinte, cu atat decizia e mai teista.

exemplu
varianta a-teista: „Sansele ca Dumnezeu sa se supere daca imi insel sotia sunt atat de mici incat nu are rost sa iau in calcul acest lucru”

varianta teista: „Cu siguranta Dumnezeu o sa se supere, ar insemna sa fiu nebun sa nu iau asta in considerare”.

Prin urmare, teismul, in cadrul procesului de luare a deciziilor, inseamna, pur si simpu, faptul ca iei in calcul anumite consecinte suplimentare, legate de relatia cu divinitatea. Ateismul inseamna ca iei deciziile in mod normal, judecand consecintele variantelor de actiune, fara sa mai introduci elemente legate de relatia cu divinitatea, sau, inseamna ca le atribui acestora din urma o probabilitate foarte mica de aparitie. Raman deschise mai multe intrebari:

a. Exista diferente „reale” intre atei si teisti? Cu alte cuvinte, toate aceste variabile suplimentare pe care le-am amintit ca specifice deciziilor „teiste”, au ele un impact semnificativ asupra variantei de actiune alese?”
In exemplul de mai sus, si decizia teista si cea ateista pot duce la acelasi rezultat: omul alege sa nu isi insele nevasta, chiar daca pentru motive diferite. Faimoasele studii legate de deciziile morale, par sa ii dea, cel putin partial, dreptate lui Lex. Atunci cand sunt confruntati cu anumite dileme morale, si ateii si teistii tind sa dea raspunsuri similare. Aceasta nu inseamna ca lucrurile stau la fel si atunci cand vine vorba despre deciziile luate in situatii normale, de viata.(Am printat deja niste articole interesante pe tema asta si o voi aborda intr-un post viitor :) )

b. Iau ateii intotdeauna decizii „a-teiste”, iar teistii intotdeauna decizii „teiste”? Am mai explorat un pic problema ambivalentei si in primul articol.
Ce putem spune despre decizia crestinului care alege, pana la urma, sa isi insele sotia? Probabil ca, cel putin pentru o perioada scurta de timp ignora (pe langa sentimentele sotiei) si sentimentele lui Dumnezeu! :D Sau ii atribuie, momentan, o probabilitate mai mica de a exista si de a se supara? L-am putea numi „ateism temporar?”

Pentru "teismul temporar", repet exemplul a lui Zergu. De ce nu a distrus iconita? Probabil pentru ca, momentan, a atribuit o probabilitate mai mare pedepsei divine decat de obicei...Printre altele, acesta este unul dintre rolurile simbolurilor religioase (a icoanelor, crucii, etc): sa iti aduca aminte de elementele acelea "suplimentare", relevante pentru luarea deciziilor.

[Desi aici mai sunt si alte explicatii. Nici eu nu prea pot manifesta comportamente "blasfemiatoare" fata de simbolurile religioase, dar cred ca e si datorita empatiei- pur si simplu stiu ca sunt foarte importante pentru anumite persoane]

c. Exista decizii agnostice? In primul rand, asa cum spune si godless, indiferent daca atribui o probabilitate 0 sau o probabilitate apropiata de 0 unei consecinte, rezultatul practic este acelasi! Daca tu crezi ca exista o sansa de 1% ca Dumnezeu sa existe, este foarte probabil sa te comporti ca si cum ai estima o sansa de 0%; asta inseamna vei lua cel mai des decizii a-teiste.
Pe de alta parte, daca estimezi ca sansa ca Dumnezeu sa existe este suficient de mare pentru ca sa merite luat in considerare, atunci il iei pur si simplu in considerare!- ceea ce inseamna ca decizia ta este una teista. Teoretic, e suficient sa atribui o probabilitate de 5% existentei lui Dumnezeu, pentru ca valoarea utilitatii asteptate sa se modifice.
In practica „nu stiu” devine fie „nu stiu, dar sunt sanse atat de mici incat nu merita luat in considerare” (ateism), fie „nu stiu, dar cred ca trebuie luat in calcul” (varianta teista). Nu prea vad calea de mijloc.

Ca un raspuns pentru intrebarea de inceput a lui lazypawn, atunci cand credintele coboara in comportament, locul agnosticilor nu mai e nicaieri...