luni, 10 martie 2014

Intuițiile morale și diferențele dintre conservatori și liberali

O foarte scurtă introducere în studiile desfășurate de Jonathan Haidt și colaboratorii săi asupra fundamentelor intuițiilor morale și a diferențelor dintre liberali și conservatori, alături de câteva comentarii personale. Lectura acestor cercetări o consider obligatorie pentru oricine se dă soldat în războaiele culturale contemporane. :)

Articolul al carui rezumat se gaseste mai jos:

Într-un articol publicat în anul 2004, Haidt și Joseph examinează o literatură vastă din domeniul psihologiei și istoriei moralității, în încercarea de a identifica fundamentele intuițiilor noastre morale. Cu alte cuvinte au căutat răspunsul la întrebarea: Ce fel de criterii folosesc oamenii atunci când judecă ceva ca fiind “corect” sau “greșit” și care sunt emoțiile implicate într-o astfel de judecată? Cercetarea lor a condus la identificarea a cinci sisteme psihologice relevante pentru intuițiile morale, fiecare cu istoria sa evolutivă.
Cum funcționează aceste sisteme? Se pare că fiecare dintre ele este activat de anumite patternuri specifice percepute în mediu, de anumiți stimuli care au o oarecare relevanță evolutivă. Aceasta înseamnă că în mediul în care a evoluat specia umană stimulii respectivi au avut tendința de a se asocia cu o “problemă”, o “amenințare” pentru adaptarea individului  la mediul său și pentru capacitatea de a-și transmite genele mai departe, sau dimpotrivă cu o “oportunitate”, cu un sprijin” pentru succesul reproductiv; (rămâne  pentru altă dată analiza detaliată a posibilelor mecanisme evolutive ale fiecărui sistem moral). Acești stimuli pot fi comportamente realizate de către propria persoană sau de către altcineva, sau anumite raporturi între persoane; atunci când ei apar, sunt declanșate automat unele  reacții afective de plăcere sau neplăcere, de respingere sau de acceptare, iar aceste reacții duc la evaluarea situației în termeni de “bine” sau “rău”, “corect” sau “greșit”. Așadar, evaluările noastre morale au la bază o reacție emoțională, declanșată de un stimul/situație care a avut relevanță pentru adaptarea noastră în mediul în care s-a format specia umană.
Cele cinci aspecte relevante pentru evaluările morale, identificate de Haidt și colaboratorii lui, sunt următoarele:
a) Vătămarea (Harm). Punctul de plecare al acestui sistem este perceperea suferinței (unei alte persoane), iar reacțiile emoționale asociate sunt empatia și compasiunea. Aceste reacții emoționale conduc la construirea unor atitudini de aprobare față de cei care previn sau ușurează suferința, la valorizarea de către societățile umane a bunătății și a compasiunii și la condamnarea cruzimii și a agresivității.
b)   Reciprocitatea. Dată fiind relevanța alianțelor și a cooperării pentru societățile umane timpurii, au fost selectate anumite emoții care motivează căutarea unei situații de „corectitudine” sau de “echitate”, cum ar fi, de exemplu, furia, vinovăția sau recunoștiința, iar societățile umane au construit valori centrate pe echitate și justiție.
c)  Grupul de apartenență. Condițiile în care s-a format specia umană au condus la selectarea unor mecanisme care permit recunoașterea membrilor grupului care ocupă același teritoriu cu persoana, așa numitul grup de apartenență și a unor emoții încredere față de aceștia, corelate cu lipsă de încredere față de membrii altui grup. Plecând de la aceste fundamente emoționale, societățile au construit valori, cum ar fi: legalitatea, patriotismul, eroismul, etc.
d)    Ierarhia. Printre emoțiile relevante se numără respectul și admirația față de cei care ocupă un loc superior în ierarhie; plecând de aici, culturile construiesc valori legate atât de abilitatea de a conduce (de ex, generozitatea, mărinimia), cât și de acceptarea subordonării (de ex, modestia, smerenia, etc).
e) Puritatea. Acest mecanism ar merita un spațiu mai larg de prezentare. Deocamdată, precizez doar că mecanismul emoțional relevant în acest caz este emoția de dezgust, emoție care își are, la rândul ei, rădăcinile în senzația fizică de dezgust față de orice element cu care persoana ar putea veni în contact, prin atingere și mai ales prin ingerare, și care ar putea-o îmbolnăvi (de ex, fecale, animale aflate în putrefacție, sânge menstrual, etc). Dacă dezgustul ca senzație apără corpul de contaminarea cu elemente nocive, dezgustul ca emoție socială extinde această frică de contaminare la o serie de activități care sunt legate în general de activitatea corpului- de exemplu, ciclul menstrual, activitatea sexuală, etc. Plecând de la acest mecanism emoțional, societățile construiesc  o serie de valori legate de „puritate”, pe care le exprimă în special ca restricții sau ritualuri care privesc activități legate de funcționarea corpului, de la alimentație  la activitatea sexuală sau activitățile religioase.

Dat fiind că identifică o anumită bază evolutivă pentru ele, autorii consideră că aceste mecanisme sunt, într-o anumită măsură, înăscute. Mai exact, asta înseamnă că fiecare dintre noi ne naștem cu o anumită „pregătire” pentru utilizarea acestor mecanisme; astfel, suntem “pregătiți” încă de la naștere să reacționăm cu empatie și compasiune față de suferința celuilalt, să identificăm membrii grupului de apartenență și să reacționăm cu mai multă compasiune față de ei, în comparație cu membrii celorlalte grupuri, sau să dezvoltăm emoții de dezgust față de anumite activități.

În același timp, fiecare cultură modelează în mod diferit această pregătire a individului, punând un accent mai mare sau mai mic pe mecanismele ce stau la baza evaluărilor morale. Unele culturi pun un preț  mai mare pe emoțiile de compasiune și pe încurajarea grijii față de fiecare membru al comunității în parte; alte culturi subliniază mai ales importanța echității, a corectitudinii sau a dreptății, în vreme ce altele  vor construi mai degrabă valori în jurul ideii de puritate. În consecință, culturi diferite, vor avea mijloace diferite de a se raporta la moralitate.

O descoperire importantă a studiilor realizate de Haidt și colaboratorii lui se referă la diferențele dintre liberalii și conservatorii americani din punctul de vedere al mecanismelor emoționale implicate în judecarea moralității. Participanții la studiu au fost întrebați în ce măsură sunt relevante pentru ei o serie de aspecte, atunci când decid dacă ceva este bine sau rău/corect sau greșit (right or wrong), de pildă: dacă a fost cineva sau nu rănit; dacă a acționat sau nu cineva nedrept; dacă a trădat cineva grupul de apartenență; dacă cineva a făcut un lucru dezgustător, etc. În același timp, participanții la studiu și-au declarat orientarea politică- spre spectul liberal vs. cel conservator. Rezultatele arată că, atunci când decid dacă un lucru este corect sau greșit, liberalii și conservatorii folosesc criterii diferite; astfel, pentru liberali este important dacă au fost respectate normele legate de vătămare/grijă și cele legate de reciprocitate/echitate, în vreme ce valorile fundamentate pe emoțiile față de grupul de apartenență, ierarhie sau puritate sunt mai puțin importante; în schimb, pentru conservatori sunt importante și criteriile care țin de apartenența la grup, ierarhie sau puritate. Atunci când vine vorba despre liberalii „extremiști”, numai vătămarea și reciprocitatea reprezintă criterii de evaluare a moralității, în vreme ce pentru conservatorii “extremiști” cele cinci criterii au o importanță la fel de mare.

Haidt și Graham (2007) discută pe larg  implicațiile acestor diferențe pentru pozițiile luate de cele două grupuri vizavi de anumite aspecte controversate, cum ar fi drepturile homosexualilor. Astfel, liberalii tind să susțină, de exemplu, dreptul homosexualilor de a se căsători, pentru că se focalizează numai asupra valorilor legate de vătămare/grijă și reciprocitate/echitate, și nu identifică niciun fel de incompatibilitate între aceste valori și căsătoria homosexualilor. În schimb, conservatorii iau în considerare și valorile care se leagă de ierarhie și puritate. În acest sens, în argumentarea lor sunt pregnante: apelul la autoritatea cuvântului Bibliei, neliniștea legată de pierderea unor instituții care oferă structură și constrângerile necesare funcționării umane,  caracterul „dezgustător” al practicilor homosexuale, etc.

       Autorii subliniază importanța recunoașterii acestor diferențe și le sugerează liberalilor să ia în considerare și preocupările conservatorilor ca pe niște preocupări de natură morală. Ca un comentariu personal, consider această sugestie oarecum periculoasă. Este adevărat că este extrem de importantă recunoașterea criteriilor pe care le utilizăm atunci când judecăm un lucru ca fiind “corect” sau “greșit”. Așa cum sugerează și autorii, dacă ne naștem într-adevăr cu „pregătirea” de a folosi toate aceste cinci criterii, este posibil ca ele să se manifeste inconștient și în evaluările pe care le fac liberalii. Cu alte cuvinte, este posibil ca deciziile liberalilor să fie influențate de evaluări inconștiente legate de puritate, autoritate sau loialitate față de grup, fără ca ei să își dea măcar seama. Sigur că este important să cunoaștem mecanismele care ne influențează tuturor deciziile!
        În același timp, este corectă recunoașterea valorilor personale ale altor grupuri, sau ale altor persoane, chiar dacă aceste valori nu se suprapun complet peste ale noastre. Ca liberal, recunosc dreptul unei persoane de a-și construi valori personale pe baza emoțiilor legate de autoritate, loialitate față de grup sau puritate! Pe de altă parte, nu cred că este corectă recunoașterea caracterului moral al acestor criterii și a valorilor construite pe baza lor. Între primele două criterii și celelalte există o diferență fundamentală: pe baza criteriilor legate de vătămare/grijă și de echitate/reciprocitate pot fi cu ușurință formulate norme universale de comportament, cum ar fi: „Să nu violezi niciodată un copil”. În schimb, pe baza criteriilor de loialitate față de grup, respect față de autoritate sau puritate, este mai greu să ne imaginăm niște norme universale. Putem construi, de exemplu, o regulă generală de tipul “Respectă întotdeauna autoritatea”?  Cred că cei mai mulți dintre conservatori ar fi de acord că prima normă va reuși să ghideze comportamentul moral într-o gamă mai largă de situații față de cea de-a doua normă. Desigur, pe baza criteriilor legate de puritate, ierarhie sau loialitate față de grup pot fi construite valori personale, dar acestea reflectă o preferință, un gust personal (eventual un bun-gust), dau mai degrabă o “estetică” decât un caracter moral al stilului de viață.


                                                                                                                                       

duminică, 16 februarie 2014

Libertatea nu va moare!

Un comentariu la un articol foarte bun de-a lui Godless:

Pe scurt, așa cum am înțeles eu articolul, Godless atrage atenția asupra tensiunii care există între ideea de decizie rațională și ideea de libertate. Cu alte cuvinte, dezirabilă ar fi decizia rațională care se bazează pe o cunoaștere profundă a alternativelor de acțiune și a consecințelor lor…iar această cunoaștere ghidează obiectiv comportamentul, eliminând în mod natural opțiunile și făcând, în ultimă instanță, irelevantă ideea de libertate (Aștept corecturi, dacă nu am înțeles bine!).

Godless,
Păcat că nu ai distribuit articolul pe Facebook, pe blog nu găsesc butonul de Like! :) Dar asta nu inseamna ca sunt 100% de acord cu tine; am plâns mult când a murit Dumnezeu, si m-aș simți tare stingheră să pierd acum și ideea de libertate…
M-am gândit și eu la această problemă, a libertății care se pierde atunci când se câștigă rațiune. Cred cu tărie că binele poate fi separat de rău cu destul de multă obiectivitate încât să putem afirma că pe măsură ce dobândim mai multă cunoaștere, ni se restrâng mai mult opțiunile. Dar nu aș merge până acolo încât să consider că devine irelevantă discuția despre libertate. Am două motive.
În primul rând, diferențele naturale dintre oameni; există anumite diferențe temperamentale între persoane, care se observă încă din primele luni de viață; pe aceste diferențe se construiesc mai târziu anumite tendințe sau preferințe pentru diferite stiluri de viață. Nu mă refer la “preferințe” de genul "unii preferă să trăiască mai mult, alții preferă să mănânce mult, chiar dacă asta înseamnă diabet", pentru că nu cred că există așa ceva. Dacă ar avea acces total la cunoaștere, si mai ales la cunoaștere de sine, cam toți ar prefera să nu facă diabet…
 Dar sunt domenii mai "subtile" ale vietii, unde există loc pentru preferințe autentice. Cel mai bun exemplu cred că este eternul câmp de bătălie al ideologiilor: sexualitatea. Obiectiv, există mai multe strategii reproductive eficiente (și, aș adăuga, mai multe stiluri de viață care pot aduce împlinirea sexuală): monogamie, poligamie, poliandrie, promiscuitate moderată (:P) etc. Subiectiv, tendințele temperamentale îmbinate cu anumiți factori de mediu, îi fac pe unii oameni să prefere un mediu relațional mai structurat și mai reglementat, iar pe alții un mediu relațional mai puțin supus reglementărilor. După ce vor deprinde limbajul, toți își vor exprima raportul dintre neurotransmițători în cuvinte mari, de genul angajament, libertate (aici în sensul de lasă-mă, să te las), iubire autentică, etc. Ceea ce susțin eu este că rămâne relevant să discutăm despre libertatea lor de a face acest lucru. Nu cred că asta contrazice ideea de bază a articolului tău, până la urmă, la nivel individual, fiecare putea să își cunoască preferințele/valorile autentice și …să își limiteze rațional opțiunile pentru a acționa în conformitate cu ele. Totuși, la nivel macro, ideea de libertate poate rămâne ca un bastion al apărării diferențelor interindividuale împotriva oricui ar încerca să impună un “bine universal” în toate domeniile vieții, inclusiv acolo unde nu este cazul.
În al doilea rând, eu cred că și la nivel personal, chiar în condițiile unei (auto)cunoașteri depline, tot rămân la final cel puțin două opțiuni de “bine”. Nu am acum argumente obiective pentru asta, dar, ca orice ideolog care se respectă, promit că voi căuta și voi selecta datele empirice care să îmi susțină afirmațiile. :) Cred că genele și mediul îți lasă întotdeauna la dispoziție mai multe alternative frumoase de a fi “tu însuți”, alternative echivalente din punct de vedere pragmatic – adică la fel de raționale, dar deosebite printr-un fel de stil, de gust, de manieră în care se construiește coerența estetică a persoanei. La nivel micro, ideea de libertate afirmă existența unei marje de creativitate intra-personală, de contribuție ,dacă nu la fundația, măcar la decorarea interioară a castelui de nisip al Sinelui...

Nu am reușit, din păcate să citesc cartea lui Sam Harris- The moral landscape, dar din cele citite despre ea, am o bănuială că s-ar putea să îl cam plagiez. Tot ce am de spus în apărarea mea este că motto-ul blogului meu și unul dintre pilonii filosofiei mele de viață, este acolo din anul 2010.:)


vineri, 14 februarie 2014

Este umanismul secular o formă de creştinism? (1)



 Aici e filmuletul de plecare: 

Principalele idei expuse deAlexandru (şi îl rog să mă corecteze dacă nu am înţeles bine), sunt: umanismul este o doctrină care susţine, printre altele, că omul este în centrul universului, că există o specie umană, un fel de „toţi” şi că toţi oamenii sunt egali; această doctrină îşi are originea în principal în creştinism (deşi sunt recunoscute anumite elemente umaniste şi în celelalte religii avraamice); aceste idei ale umanism-creştinismului nu sunt raţionale. Ei bine, ca de obicei, Alexandru has a point! :) Şi, tot ca de obicei, eu nu sunt de acord (decât parţial) cu el...

Să începem cu delimitările conceptuale. În primul rând, aşa cum remarcau şi alţi comentatori în discuţiile desfăşurate pe Facebook, ideea că omul este în centrul universului nu este esenţială pentru abordarea umanistă. Este greu de spus în ce constă exact esenţa umanismului, dar cred că majoritatea colegilor de doctrină ar fi de acord cu mine că nu putem vorbi despre umanism fără a face referire ideea de demnitate umană. Ne putem limita aici la o definiţie simplă de dicţionar, demn = 1.capabil 2.respectabil. Consider, aşadar, că punctul comun al tuturor doctrinelor umaniste imaginabile este afirmarea  acestui caracter respectabil al omului, iar istoria umanismului se confundă într-o anumită măsură cu istoria demnităţii umane. 
Ce relaţie este între afirmarea demnităţii umane şi religie?  O, cum ar spune Facebook, o „complicated relationship”! Şi asta pentru că religia, prin natura ei reprezintă un ansamblu de credinţe care sunt adesea contradictorii. Un lucru care îmi displace este această tendinţă de a trata nu numai religiile (creştinism, iudaism, islam, etc) ca pe nişte monoliţi, dar însăşi Religia, ca pe un sistem omogen de gândire (pentru a apoi să te întrebi de ce apar contradicţii!). O doctrină religioasă poate fi analizată la fel ca o paradigmă ştiinţifică, reprezentând un set de credinţe structurate la mai multe niveluri:
-asumpţii fundamentale (de exemplu, idei centrale despre univers şi poziţia omului în cadrul acestuia); aceste idei îşi pun amprenta asupra modului în care este structurată doctrina, dar de multe ori ele sunt implicite, nu sunt formulate ca atare şi  pot fi deduse numai din corpul de „teorii”;
-teorii- doctrina religioasă propriu-zisă- cu tot setul ei de concepţii despre facerea lumii, facerea omului, sensul vieţii, judecata de apoi, etc.;
- modele- un fel de teorii mai aplicative, care orientează direct practica- de exemplu, pilde care transmit anumite învăţături morale.
Desigur, ideile care se regăsesc într-o paradigmă ştiinţifică sunt supuse mereu confruntării cu realitatea empirică, aşa că, în timp vor fi eliminate în mod natural contradicţiile, ceea ce face ca o paradigmă ştiinţifică să apară „curată”, coerentă. Nu la fel se întâmplă, însă, în cazul unei paradigme religioase, unde, lipsind confruntarea cu empiricul, se pot aduna sub aceeaşi cupolă o mulţime de contradicţii. Cum reuşeşte fiecare să dea un sens acestor contradicţii, este o chestiune care ţine de psihologie (psihologia normalului! J).
Pe de altă parte, critica unei anumite doctrine religioase în ansamblul ei, are şi ea un sens, pentru că religiile aşa se prezintă pe ele, ca nişte monoliţi. Adică, dacă cineva vine şi afirmă că „p şi q şi x şi z”, iar tu eşti de acord cu p, q şi x, dar nu eşti de acord cu z, din punct de vedere logic vei respinge întreaga conjuncţie, pentru o singură propoziţie falsă.Totuşi, cred că e mai corect să spunem cu ce suntem şi cu ce nu suntem de acord din doctrina.
   Acestea fiind spuse, ne putem aştepta ca într-o paradigmă (doctrină) religioasă să găsim atât credinţe care afirmă demnitatea umană (credinţe umaniste), cât şi credinţe care ignoră sau resping această demnitate. Acest lucru se întâmplă pentru că, tema naturală a religiei este condiţia omului şi locul lui în univers. Şi cum nu este susceptibilă de a genera răspunsuri contradictorii această condiţie, a trestiei care ştie că moare, cum spunea Pascal? Aici mi se pare că Alexandru face o confuzie. Sigur că paradigma religioasă se construieşte în jurul întrebării: „Ce este omul şi care e locul lui în Univers?”, este absolut normal. Păi, din moment ce această paradigmă este construită de către om, şi reprezintă, într-o anumită măsură, încercarea lui de a aduna într-un sistem coerent toate credinţele intuitive despre sine şi despre lume doar nu se va centra în jurul întrebării „Care este locul câinelui în univers?”.
   Centralitatea acestei întrebări nu trebuie confundată, însă, cu un posibil răspuns greşit la întrebare, şi anume: „Omul este în centrul Universului”. Este un răspuns greşit, care, într-adevăr, se strecoară atât prin paradigmele religioase, cât şi în unele versiuni ale umanismului secular. Poate fi o idee greşită, dar care să fi avut efecte funcţionale, per ansamblu, si acesta e un aspect pe care îl voi aborda puţin mai jos; în prezent, însă, cred că este puţin periculoasă pentru umanism, pentru că oferă un eşafodaj foarte fragil pentru ideea demnităţii umane. Dacă demnitatea noastră este fundamentată pe ideea că suntem într-un fel sau altul centrali, speciali, de neînlocuit sau că ni se cuvine vreun tratament mai aparte, atunci riscăm să ne pierdem prea uşor demnitatea. Aşadar, da, de acord, omul nu este în centrul universului, umanismul modern trebuie să combată această erezie.Strâns legat de asta, una dintre prejudecăţile umanismului ateu contemporan este aceea că religia priveşte omul ca pe o fiinţă slabă, neajutorată, „stricată”, în vreme ce ştiinţa îl vede ca pe o fiinţă frumoasă, raţională, bună, completa. Chiar circula zilele trecute pe aici o poză cu o dulceaţă de fetiţă  pe care religia o vedea ca  pe un nimic, iar ştiinţa se uita la ea ca la o minune! :) Foarte fals, cel puţin din câte ştiu eu despre ştiinţa şi religie. Ca antidot la asemenea bomboane otrăvite, chiar este recomandată vizionarea de 2-3 ori a clipului lui Alex, iar apoi repetarea de 3 ori a mantrei: "Nu ne place întotdeauna ce spune ştiinţa. Dar hai să păstrăm un pic de demnitate!".    
            

Dar ceea ce mă zgârâie cu adevărat pe timpan este această asociere accentuată (să nu spun obsesivă) pe care o face Alexandru între umanism şi creştinism. E adevărat că umanismul modern are aşa, o dulceaţă, o melancolie socialist-creştină...Si promit ca voi trata cu toata seriozitatea tema ideilor crestine umaniste intr-un post ulterior. Dar dacă vezi esenţa umanismului în ideea demnităţii umane, atunci rădăcinile lui trebuie căutate ceva mai adânc. Şi în primul rând, nu înţeleg cum poate fi ignorată contribuţia iudaismului. Cum adică „şi iudaismul” este umanist (dar parcă nu la fel de umanist ca creştinismul)?  Oricât de inumană ar fi omorârea cu pietre, sau de lipsite de omenie alte fapte ale vechilor evrei, sau oricât de neomenos le-ar fi zeul, din istoria demnităţii umane nu prea putem şterge momentul în care omului i-a venit prima dată ideea că celui care a creat universul i-a venit ideea să încheie un legământ cu el. Alunecă în infatuare? Hm, poate o concesie riscantă. Dar cum nu este demnă această idee a participării omului la istorie ca partener a lui Dumnezeu?  Dacă Alexandru chiar doreşte să ne considere o religie, atunci mai corect ar fi să îşi intituleze clipul „umanismul secular- a patra religie avraamică” (sper sa nu ma ia chiar in serios :P).

Aaaa... mai este un aspect: iluzia omului. „Cum i-a venit unui om ideea iraţională că există Omul?”, se întreabă revoltat filosoful...Numai Religia a putut pune în mintea lui o asemenea bazaconie”, răspunde ateul militant interior. :) Acuma, ăsta chiar ar fi un subiect separat de discuţie . Dar, pe scurt, oul sau găina: ideea de unitate (a unui tribm a rasei, a speciei umane) sau religia (cum ai conceptualiza-o- ca paradigmă, sistem politic, etc). Eu aş miza că ideea de unitate a apărut prima, dacă nu pentru alt motiv, măcar pentru că are o complexitate mai redusă. Şi promit un post viitor despre studiile din psihologia evoluţionistă referitoare la mecanismele de detectare a „înrudirii” – cum explică evoluţia faptul că ne considerăm fraţi şi surori.

              Mă duc să muncesc că dau faliment! Va urma...


luni, 10 februarie 2014

Nimic bun de invatat...



Nimeni nu are nimic bun sau folositor de invatat de la nici o religie . Tot ce stim despre orice si despre tot, stim de la oamenii care au aflat si au cercetat si au verificat si au experimentat si au descoperit : oamenii de stiinta. Nimic nu am aflat vreodata, "noi = omenirea"- de la nici o religie.
Igor (Facebook, 2014)


Sunt și nu sunt de accord…
Aproape fiecare manual de psihologie din facultate începea cu distincția dintre cunoașterea științifică și cunoașterea de simț comun. Prima se remarcă prin caracterul ei sistematic și obiectiv, prin reprezentativitatea eșantioanelor investigate și replicabilitate, prin caracterul organizat al demersului și reglementarea lui în cadrul unei comunități științifice. “Cunoaștere de simț comun”  este numită simandicos încercarea omului obișnuit de a înțelege lumea din jurul său; ea are un caracter spontan și subiectiv, e limitată atât de orizontul îngust al experienței de viață a individului, cât și de slaba lui capacitate de a selecta ceea ce este relevant dintre informațiile care-i asaltează simțurile, este fragmentară și contextuală; aș adăuga că reglementarea ei ține de anumite practici validate cultural.
Unul dintre motivele pentru care autorii de manuale își încep pledoaria cu această distincție, este faptul că bobocul de la psihologie vine deja cu un bagaj consistent de cunoștiințe de simț comun- despre viață, relații, învățare, sănătate și boală, etc. Iar unul dintre cele mai importante lucruri pe care va învăța să le facă în facultate va fi diferența între cele care rezistă la testul investigației științifice, și cele care cad cu brio acest test.
Mai este, însă, un aspect important: cele două tipuri de cunoaștere se află mai degrabă pe un un continuum, decât plasate în sertare complet separate. Astfel, orice demers de cunoaștere are un caracter mai mult sau mai puțin sistematic, implică demersuri cognitive cu niveluri diferite de elaborare, și are un potențial mai crescut sau mai redus de a conduce la concluzii valide și generalizabile. Între validitatea experienței fragmentare ale individului, pe de o parte și cea a experimentului științei tari, pe de altă parte, există foarte multe nuanțe. Referindu-ne, ca un exemplu, la domeniul psihologiei, am putea spune că stereotipurile despre homosexuali ale vecinului de palier reprezintă o nuanță de pe continuumul cunoaștere de simț comun- știință, iar un roman de Tolstoi reprezintă o cu totul altă nuanță.
Și aici începe blasfemia...Eu cred că seturile de asumpții, teorii, modele și norme care alcătuiesc ceea ce numim în mod obișnuit „o religie” nu se referă la altceva decât la puncte diferite aflate pe acest continuum. Nu cred într-o “cunoaștere teologică” sau “religioasă”, ca metodă validă de investigare a realității, nu cred în validitatea revelației. Din acest punct de vedere, religia nu are ce sa ne invețe, pur și simplu pentru că ea nu există ca un demers de cunoaștere de sine stătător.
Pe de altă parte, dacă concepțiile și normele care reglementează practicile religioase intră undeva în granițele cunoașterii de simț comun, ele nu sunt egale unele cu altele. Între „așa fac pentru că așa mi-a spus Dumnezeu” și  „așa practic meditația pentru că în urma experienței am constatat că obțin cele mai bune rezultate”, este o distanță de la Cer la Pământ (sic!). În primul caz, este vorba, cel mai adesea, despre un raționament emoțional, în care persoana își validează concepțiile prin sentimentul de certitudine pe care îl are față de acestea; în cel de-al doilea caz ne aflăm cu un picior în metoda experimentală- de fapt, poate fi vorba despre o gândire experimentală autentică, dar aplicată la o experiență limitată de viață, ceea ce face  problematică generalizarea.
Dacă privim din acest punct de vedere, religia ne învață tot ceea ce ne poate învăța cunoașterea de simț comun- de la prejudecăți periculoase, la intuiții sublime, care se pot transforma în ipoteze fructuoase de cercetare. Oare cum privește agronomul modern spre agricultura Evului Mediu? Nu știu cât simte acum că “are de învățat de la ea”, sau cât apreciază că poate găsi în ea sursa unor ipoteze utile de cercetare. Dar dacă este onest, recunoaște că există un fir roșu care îl leagă de primul om care a pus o sămânță în pământ și a udat-o, și care văzând-o crescând, a continuat să o ude;  fir  roșu care trece prin încercări mai mult sau mai puțin roditoare, dar care au purtat în stăruința lor germenii gândirii științifice. Doar omul de știință nu a fost creat din lut, în ziua a șasea!
 De ce-ar privi altfel în urmă omul modern preocupat de morală?

sâmbătă, 8 februarie 2014

Spre un test de (a)teism- (a)gnosticism...

 Iată, așadar, contribuţia promisă lui Victor la optimizarea testului de credinţe religioase. Sau poate doar contribuiţia la o mai profundă tulburare a apelor…
 Pentru început, trebuie să recunosc că eu mă regăsesc destul de bine în rezultatul testului, lucru care mă face să îi dau destul de mult credit- se pare că spune “ceva”! Pe de altă parte, mă tem că nu spune despre noi  exact ceea ce îşi propune, aşadar am câteva sugestii. Poate clarificăm împreună unele ambiguităţi şi să reuşim să construim un test cât mai “ştiinţific”.:)
   Referitor la axa teism-ateism:
 În primul rând, cred că cele mai multe dintre întrebări sunt foarte potrivite și ajută la o poziționare destul de corectă pe axă.
 Pe de altă parte, mi-aș dori și eu să se facă distincţia între deism şi teism; pentru că deja unele dintre întrebări se referă la deism, iar altele la teism, cred că pot fi reformulați sau eventual generați încă 1-2 itemi pentru fiecare, astfel încât cele două dimensiuni să fie analizate separat.
În același timp, unele întrebări nu cred că se leagă de această axă, de exemplu:
-“credinţa este necesară pentru înţelegerea realităţii”- o asociez mai mult cu axa (a)gnosticismului, pentru că se referă la validitatea unei anumite abordări pentru înţelegerea lumii;
-“se poate dovedi logic că universul este guvernat de o conştiinţă sau o persoană”- ar fi o întrebare cheie pentru Gnosticism;
- “trebuie să fii recunoscător…” – asta mi-a scăzut şi mie mult scorul, cam greu sa nu fiu recunoscătoare J
 Per ansamblu, însă, imaginea conturată se apropie de realitate.
 Axa gnosticism-agnosticism mi se pare puțin mai problematica…
 În primul rând, dacă definim agnosticismul ca pe o dimensiune separată, nu mi se pare în regulă să folosim răspunsurile de la întrebările de pe prima axă. Dacă pentru a fi gnostic cântăreşte foarte mult să fii în primul rând un om care crede puternic un anumit lucru, nu prea mai este nevoie de o reprezentare bidimensională, este suficient să te plasezi la extrema unui continuum…
 Eu nu prea împărtăşesc, de fapt, perspectiva asupra relaţiei ateism- agnosticism de la care s-a plecat şi care, întradevăr, este congruentă cu folosirea aceloraşi întrebări pentru ambele axe. Aşa cum arătam mai demult, văd în primul rând diferenţa dintre cele două dimensiuni ca pe diferenţă între credinţe de ordinul 1 şi metacredinţe şi cred că ar trebui abordate numai prin întrebări separate.
În al doilea rând, dacă identificăm mai multe dimensiuni ale (a)gnosticismului, ar trebui să ne fie clară diferenţa dintre ele şi ar mai trebui să analizăm să vedem cum corelează, pentru a decide dacă putem face un scor compozit din ele, sau nu. Întrebările testului se referă la:
-încrederea în propria credinţă 
-credinţa că propria credinţă ar trebui împărtăşită de alţii
-disponibilitatea de te expune la convingeri opuse, etc.
Rămâne deschisă întrebarea dacă toate acestea sunt dimensiuni valide ale “(a)gnosticismului” sau reflectă alte tipuri de metacredinţe şi atitudini referitoare la credinţele religioase, care se pot asocia sau nu cu (a)gnosticismul.
Oricum, dacă plecăm de la ideea că (a)gnosticismul se leagă în primul rând de credinţele referitoare la posibilitatea de a stabili valoarea de adevăr a unor propoziţii despre Divinitate, atunci, cele mai multe dintre întrebări ar trebui să se refere la acest aspect, nu la aspecte colaterale.
Să dau un singur exemplu, pentru a ilustra necesitatea unei mai bune clarificări conceptuale: dacă o persoană este agnostică convinsă- aşadar crede că nu există nicio metodă validă prin care să se poată stabili valoarea de adevăr a propoziţiei “Dumnezeu există”, nu avem niciun motiv să credem că persoana respectivă ar fi mai dispusă să ia în considerare că şi-ar putea schimba poziţia. Dimpotrivă, un agnostic fundamentalist, ar putea fi cea mai rigidă persoană din lume, pentru că ea, prin natura ei, nu crede în “argumente”, nici dintr-o tabără, nici din cealaltă. De asemenea, este greu de spus cine preferă mai mult asocierea cu persoane de aceeaşi credinţă: un gnostic care crede într-o metodă validă pentru a cunoaşte dacă există sau nu Dumnezeu (dar nu ştie sigur dacă metoda respectivă, ii fundamentează propriile credinţe J)) sau un agnostic care îşi  pune oricum vată în urechi la argumentele tuturor?
Ca să nu mă lungesc, deocamdată cred că e mai bine ca întrebările referitoare la dimensiunea gnosticism-agnosticism să vizeze numai două dimensiuni:
-                 Credinţa că există o metodă validă pentru a răspunde la diferite întrebări legate de existenţa Divinităţii şi a acţiunii ei în Univers – ştiinţa sau revelaţia Divină; (şi aici, din nou, la modul ideal s-ar face  distincţia între (a)gnosticismul faţă de deism şi (a)gnosticismul faţă de teism) -2-3 întrebări;
-            Credinţa că propriile credinţe referitoare la Divinitate sunt fundamentate pe o metodă validă de cunoaştere- ştiinţa sau revelaţie Divină; 2-3 întrebări.
Ar rămâne de verificat ulterior, dacă celelalte aspecte- de exemplu,  disponibilitatea de a-ţi schimba punctul de vedere sau de modul  în care îți prezinţi credinţa în faţa celorlalţi se asociază sau nu cu (a)agnosticismul.

În concluzie, îi multumesc lui Victor că mi-a redeşteptat interesul pentru construirea unei scale de ateism-agnosticism. Chiar aş vrea să încep lectura “serioasă” a materialelor pe această temă şi m-aş bucura de companie.:) Deocamdată, recomand testul în varianta lui actuală- cred că reflectă destul de bine locul în care te plasezi pe axa teism-ateism şi vigoarea investită în poziţia pe care o ai!
















duminică, 17 octombrie 2010

Stiinta nu e „totul”...

      Aceasta este, probabil,”argumentul” anti-stiinta pe care il auzim cel mai des. Stiinta nu poate oferi raspuns intrebarilor morale, nu poate spune care este sensul vietii, nu poate explica, decat stivind colorala de minuni, ceea ce suntem. De multe ori, acest “nu poate” este rostit cu un sentiment de usurare: ne pare bine ca nu poate! O pudoare ciudata ne face sa ne dorim tainele stiute in siguranta, ferite de lumina, ca si cum ceea ce are realitatea mai de pret nu ar putea trai decat in penumbra. Ne invaluie spaima ca ceea ce este valoros ar putea fi distrus de cunoastere…
Marturisesc ca nu am fost imuna in fata acestei anxietati. Tocmai pentru ca m-a bantuit si pe mine multa vreme (“deconvertirea” mea a fost lunga), am fost silita sa caut raspunsuri la intrebarea: Ce incercam sa protejam atunci cand ne temem de stiinta? Ce pierdem atunci cand castigam “explicatii”?
Imi amintesc foarte bine de acest sentiment. Vedeam explicatiile stiintifice ca fiind “reductioniste”, limitate. “Simteam” ca orice formula explicativa lasa ceva pe dinafara, ceva important, valoros, care odata scos din ecuatie, odata ignorat, se distruge. Stiinta imi parea, pur si simplu, incompleta si ingamfata. Adevarata Cauza era in alta parte si neglijarea ei o traiam aproape ca pe un sentiment de jignire, de ranire personala. Imi aduc aminte de vremurile in care nici macar nu concepeam ca unele domenii mai sensibile, cum ar fi dragostea sau sexualitatea, pot sa fie analizate stiintific. Ideea ca iubirea sau bunatatea pot fi explicate prin gene, hormoni sau cognitii, o consideram de-a dreptul ofensatoare…Unele trairi, gesturi sau relatii imi pareau, pur si simplu, imbibate de sacru.
Ce se afla, oare, in spatele acestor angoase? 
In primul rand, spun multi, exista Ceva dincolo de lumea aceasta. Lumea naturala nu este totul…Acel ceva valoros, important si Cauza a tuturor lucrurilor, transcende Cosmosul si e o nebunie sa crezi ca il poti aduce vreodata in laborator. S-ar putea sa fie asa, dar…problema este fara solutie, pentru ca nimeni nu a inventat vreodata o metoda prin care sa poate fi cuprinsa o astfel de realitate. Daca cunoasterea stiintifica are limite, nu avem niciun motiv sa credem ca alte forme de cunoastere ar avea mai mult succes pentru intelegerea transcendentului. “Cunoasterea teologica” nu exista. Nicio traire, oricat de profunda, de intensa, de transfiguratoare ar fi, nu poate constitui “dovada” a nimic. Iubirea de Dumnezeu este o bucurie, dar nu este un argument. Si atunci, de ce ne-am teme de stiinta?  Daca ignora absolutul, e doar un absolut despre care, oricum, nu am stiut niciodata nimic. 
Dar stiinta mai ignora ceva, si asta ne jigneste mult mai tare. Ea cauta sa descopere legitatile generale ale lumii in care traim. Or, noi….suntem unici si originali, nu-i asa? Daca citesti lucrarile din sfera teoriei conspiratiei, observi ca frica de uniformizare este una dintre temele cele mai comune. Colegii nostri din diferite traditii spirituale, mai vechi si mai noi, vorbesc despre “iluzia eului”, in vreme ce unii umanisti isi fac chip cioplit din “unicitatea” fiecarei fiinte. Iar stiinta atinge, aici, un punct sensibil. Inspaimantator, dar se pare ca suntem cu totii explicati de aceleasi legi. Nici liberul arbitru nu mai este ce a fost. Pentru stiinta, Sinele se descompune si se stinge, fara sa ajunga vreodata sa explice ceva. Si asta poate sa doara mai mult decat pierderea lui Dumnezeu. Ne-am fi dorit, poate, ca macar una dintre Cauze sa le gaseasca in irepetabilitatea noastra. Si eram gata sa platim pentru asta cu spaima Judecatii de Apoi…
       Ce ne ramane de facut? Poate colegii mei mai rationali o vor considera o concesie nepermisa oferita partii de “simtire”, dar mi-am gasit refugiu in ideea ca desi stiinta poate/va putea explica totul, exista lucruri pe care nu isi propune sa le descrie…Si unul dintre ele este tocmai aceasta unicitate a persoanei, pentru care trebuie sa cautam metode de cunoastere complementare. Fundamentalistii rationalismului s-ar putea arata indignati: “dar este o iluzie! de ce ne-am ocupa de ea?”. Hm...cam asa este. Cel mai probabil, toate elementele care dau originalitate individului reprezinta “doar” epifenomene. Altii considera ca este treaba artistilor sa se ocupe de cunoasterea idiografica. Nu prea cred. Arta surprinde mai degraba realitatea sub forma unor prototipuri; nivelul de generalitate este, desigur, mai scazut decat in stiinta, dar nu coboara pana la reprezentarea individualului.
Eu voi merge pe drumul deschis de umanisti. Persoana merita cunoscuta. Desi e, poate, doar o frumoasa iluzie de-a noastra, nu o vom lasa sa se stinga; in cele din urma, nici zeii Ratiunii nu sunt atotbuni cu noi, pentru a merita si aceasta ofranda. Iar persoana nu o poti cunoaste decat intrand adanc in relatie cu ea. Numai legaturile intime, personale, autentice, iti ofera cadrul necesar ca sa iti poti forma reprezentarea traseului unic si original in care s-au actualizat legile naturii pentru a-l construi pe Celalalt. Pentru mine, acestea sunt singurele metode “complementare” de cunoastere: atentia calda, empatia, comunicarea, deschiderea sau ascultarea, oferite unui Altul irepetabil. M-am impacat cu faptul ca gesturile parintilor, ale surorilor, ale prietenilor mei sau ale barbatilor pe care i-am iubit, sunt la fel de explicabile stiintific ca si iubirea mea pentru ei. Dar pot sa il “recunosc” pe fiecare in parte… :).

vineri, 8 octombrie 2010

Daca sufletul exista, totul e permis...

O discutie interesanta despre legea morala si religie a fost gazduita, de curand, pe blogul colegilor care nu cred ca exist. Apreciez mult eforturile lui Claudiu de a clarifica diferentele dintre diferitele tipuri de reglementari normative, dar si mai mult argumentele impecabile ale oponetilor sai. Dialogul, care merita urmarit in intregime, mi-a activat si mie niste intrebari mai vechi…

Un lucru mi-a ramas neinteles: Ce importanta mai are moralitatea, daca exista suflet si Dumnezeu? Daca sufletul exista sau daca Dumnezeu face posibila viata vesnica, ce greutate mai are porunca "sa nu ucizi"? Nimic nu este ireparabil, daca cel pe care l-ai ucis merge pe lumea cealalta, sau este "inviat". Daca vecinul tau este nemuritor, atunci este mai grav sa ii iei locul de parcare decat sa il omori, pentru ca ii produci mai multa suferinta in primul caz. Ce greutate mai are legea morala intr-o lume in care totul este reparabil? In care nu exista consecinte reale ale comportamentului? In care, de fapt, nu poti face, cu adevarat, Raul?

Ce relevanta are moralitatea pentru o fiinta invulnerabila, asa cum este Dumnezeu? De ce s-ar gandi vreodata cineva atotputernic la Bine si la Rau? Nu au nicio legatura cu el. Nimic nu il poate atinge, nimic nu il poate rani, nimic nu il poate ucide. Unul dintre cele mai absurde concepte din cate exista este acela de “manie divina”. Furia este o emotie ce apartine prin excelenta unei creaturi vulnerabile, unei fiinte capabile de suferinta si de moarte. La masa dezbaterilor despre Bine si Rau, Dumnezeu ar trebui sa fie ultimul invitat. Paradoxal, dar s-ar putea sa fie singurele concepte pe care mintea atotstiutoare a celui vesnic, si creatorul fiintelor cu suflet, sa nu le poata intelege. Pentru ca nu poate muri; sau pentru ca poate invia; sau, pur si simplu, pentru ca isi poate repara greselile.

Morala este importanta tocmai pentru ca este relativa si pentru ca Dumnezeu nu exista. Pentru ca nu exista absolut, actiunea morala iti cere un angajament complet si permanent. Nu ai dreptul sa incetezi sa sa fii atent, sa simti, sa gandesti! Ai datoria sa intelegi legile naturale ale lumii in care traiesti, ai datoria sa iesi din tine si sa il cunosti pe celalalt, ai datoria sa fii prezent cu toata fiinta in realitate. Nu ai dreptul sa te odihnesti cu tamplele la picioarele autoritatii, pentru ca tu esti cel care trebuie sa faca Judecata de Dinainte de act. Iar pentru ca Dumnezeu nu exista, consecintele faptelor tale sunt eterne. Nimeni nu iti poate repara greselile, nimeni nu te poate ierta, nicio pedeapsa nu poate restaura dreptatea. Esti o fiinta care sufera si moare, intr-o lume de fiinte care sufera si mor, iar ceea ce faci este vesnic facut. Povestea cu iadul este doar o poveste frumoasa…nu te amagi, suferinta nu te va elibera de vina!

Acesta este pariul (post)umanismului: Daca iti pasa de Bine si de Rau, atunci ghideaza-te, in primul rand, dupa consecintele pe care le au actiunile tale asupra fiintelor vulnerabile. Nici daca exista, nici daca nu exista zei, nu pierzi nimic din punct de vedere moral, pentru ca pe zei nu ii poti rani, ingnorandu-i. Daca pui, insa, respectarea legilor “absolute” inaintea intereselor unor fiinte capabile de moarte, atunci risti sa faci Raul, pentru ca suferinta si moartea celor vulnerabili ar putea fi ireparabile.