Dilemele lui Adi (episodul 1)

L-am tot dus cu vorba pe Adi ca ii raspund la dilemele morale si ar fi cazul sa ma tin de cuvant.Desi am vazut ca au raspuns si alti colegi la ele, o sa scriu prima data raspunsurile mele, le pun pe blog (in mai multe episoade), si apoi o sa le citesc si pe celelalte, pentru ca sa nu ma las influentata. :D. Tot atunci citesc si articolul lui Adi.

(Marturisesc ca sunt intr-o dispozitie usor depresiva, asa ca nu stiu cat de reprezentative imi sunt raspunsurile).

Bun! Dilema1o.
10. Concentration Camp

You are an inmate in a concentration camp. A sadistic guard is about to hang your son who tried to escape and wants you to pull the chair from underneath him. He says that if you don’t he will not only kill your son but some other innocent inmate as well. You don’t have any doubt that he means what he says. What should you do?

Nu prea exista o varianta “morala” in situatia asta...Sa vedem, totusi, cum as putea lua decizia cea mai congruenta cu sistemul meu personal (adica subiectiv) de valori...

Variante de actiune: A. trag scaunul
B. nu trag scaunul

Pai, dintre valorile si principiile mele personale ar fi implicate aici urmatoarele :

1. viata umana

a) fiul meu e in pericol de moarte- din pacate, indiferenta daca aleg A sau B, fiul meu va muri oricum; totusi, daca nu trag scaunul va trai cel putin cu cateva minute mai mult; in plus, sansele sa se intample ceva neprevazut, iar fiul meu sa traiasca sunt mai mari decat 0 (de exemplu, gardianul sa fie lovit de un fulger)
b) un om nevinovat e in pericol de moarte- daca aleg A, ii cresc sansele sa traiasca; daca aleg B, ii cresc sansele sa moara

Daca judecam exclusiv in functie de viata ca si valoare,ca si reper, varianta A pare sa fie mai buna (exista sanse mari sa moara un singur om, nu doi)

2. absenta suferintei/ evitarea suferintei inutile

a. fiul meu sufera- bineinteles ca sufera, e cocotat pe scaun cu funia de gat! ce l-ar face, insa, sa sufere mai mult? varianta A (propria lui mama ii trage scaunul de sub picioare) sau varianta B (lasitatea mamei lui duce la moarte unui om nevinovat, moarte, de care, iata, se face si el indirect responsabil)? ce i-ar diminua suferinta? sa stie ca mama lui nu i-ar putea face niciodata rau (varianta B) sau ca stie ca mama lui e un fel de eroina capabila sa isi sacrifice fiul daca poate salva astfel pe altcineva?

b. eu sufar- oricum va trebui sa traiesc cu durerea legata de moarte fiului; varianta A, imi aduc e in plus vinovatia legata de faptul ca am tras scaunul (probabil o sa am mii de flash-uri cu mine facand lucrul asta), dar eventual mai pot compensa cu ideea ca am salvat un om; varianta B imi aduce in plus vinovatia legata de faptul ca, prin gestul meu inutil, am contribuit la moartea unui om nevinovat; eventual mai pot compensa cu faptul ca stiu ca i-am arat fiului meu pana in ultima clipa ca il iubesc prea mult pentru ca sa il pot rani, oricat ar costa asta.

c. omul cel nevinovat sufera- ce il va face sa sufere mai mult? Varianta A, l-ar putea face sa se simta usurat si fericit, dar ar putea fi traumatizat pe viata de scena in care o femeie isterica isi omoara fiul pentru ca sa il salveze pe el. Varianta B l-ar puta face sa se simta “pe locul doi”, neimportant (nimeni nu face nimic pentru ca sa il salveze)…

3. integritatea personala- aceasta presupune cautarea unei congruente intre trairile, credintele, valorile si principiile mele, pe de o parte si actiunile pe care le intreprind.

Varianta A pare sa se opuna mai puternic acestui principiul al integritatii, pentru ca presupune executarea efectiva a unui act care este in acelasi timp impotriva dorintelor, intereselor si regulilor mele morale. Desi varianta B duce, teoretic, la consecinte mai grave, ea nu “ataca” a fel de puternic ideea de integritate personala, pentru ca acestea sunt consecinte indirecte ale faptelor mele (tin de deciziile altcuiva), nu rezulta cu necesitate din ceea ce fac eu (daca trag scaunul, moartea fiului meu va fi consecinta directa a actiunii mele, daca refuz sa trag scaunul si il omoara gardianul, moartea fiului meu este o consecinta indirecta a actiunii mele)

4. egalitatea fiintelor umane, din punct de vedere al valorii personale- daca voi respecta acest principiu, atunci ma voi raporta absolut identic la toti cei implicati in situatie, ca si cum bunastarea mea, a fiului meu si a nevinovatului nostru coleg de suferinta ar conta la fel de mult pentru mine.

In situatia de mai sus, introducerea acestui principiu (in fata celui legat de integritatea personala) pare sa ingreuneze talerul A al balantei (sau cel putin sa il lase ca in pozitia 1) , pentru ca, daca plec de la principiul ca eu= fiul meu= colegul de lagar, atunci varianta A este cea care permite obtinerea cantitatii maxime de viata+ bunastare.

5. valoarea relatiilor intime, personale/angajamentul personal- este vorba despre un principiu care se opune oarecum celui al egalitatii si potrivit caruia nu sunt egal responsabil fata de toate persoanele cu care interactionez; astfel, relatiile personale/intime, presupun un anumit tip de angajament, care ma responsabilizeaza mai mult fata de bunastarea celor cu care am intrat in astfel de relatii, fata de care am facut astfel de angajamente personale.

Astfel, in situatia de mai sus, chiar daca teoretic, viata fiului meu si a colegului de suferinta au aceeasi valoare, natura relatiei noastre ma responsabilizeaza mai mult fata de fiul meu decat fata de strain.

Introducerea acestui principiu ar putea inclina balanta in favoarea variantei B. Daca fiul meu este omul fata de care sunt in primul rand responsabila, atunci este corect sa fiu preocupata in primul rand de bunastarea lui. Refuzand sa trag scaunul, nu numai ca ii prelungesc viata (cel putin cu cateva minute), dar poate ca ii si cresc calitatea ultimelor clipe de viata, transmitandu-I mesajul ca il iubesc atat de mult incat nu sunt capabila saii fac rau (sau poate nu:D).

Care este, totusi, varianta “morala”? Aceasta depinde de cel putin doua aspecte:

1. capacitea de a “judeca corect” raportul dintre diferite valori si alternativele de actiune.

2. capacitatea de a identifica valorile “morale” din ansamblul valorilor si principiilor personale si de a le acorda acestora o greutate mai mare in luarea deciziei

Care valoare este mai morala: “viata” sau “evitarea suferintei”? Are “integritatea” o valoare morala, sau este doar o preferinta subiectiva pentru evitarea disonantei cognitive? Este mai “moral” principiul egalitatii tuturor fiintelor umane, sau respectarea angajamentului facut fata de persoanele cu care intri in relatii intime/personale?

Bineinteles ca nu stiu eu raspunsurile. :D. Totusi, inclin subiectiv spre a valoriza evitarea suferintei aproape la fel de mult ca si viata, si spre a da o greutate mare angajamentelor personale. Daca voi indrazni vreodata sa aduc pe lume un copil, voi considera ca fac prin asta un angajament sa il tratez “preferential” si sa ma ocup de bunastarea lui mai mult decat de bunastarea unui strain…Relatiile de munca, de prietenie sau de dragoste, reprezinta pentru mine angajamente similare. Pot empatiza cu nevinovatul coleg, dar cred ca in locul lui nu as astepta ca o mama sa faca un astfel de sacrificiu pentru a-mi salva mie viata. Asa cum nu as astepta ca un sot sa isi ucida sotia sau un fiu parintele, pentru a ma salva pe mine, in vreun fel.

Nu cred ca asta neaga principiul egalitatii. Toti suntem egali ca si valoare si fiecare dintre noi meritam sa fim iubiti, sa fim obiectul unor angajamente personale si sa reprezentam, la un moment dat, cea mai importanta persoana din viata cuiva. Dar nu cred ca avem dreptul sa ne consideram “egali” ca importanta in vietile tuturor…

Moral sau nu, ma tem ca as alege sa NU trag scaunul, si ca am pregatite deja niste rationalizari pentru asta. :)

___________________________________________

UPDATE

De cand am postat articolul, ma simt vinovata. Cred ca, totusi, "intuitia mea morala" imi spune ca ar trebui sa trag scaunul ala! :))

Despre evaluarile globale (completarea completarii)

Pentru ca raspunsul meu la ultimul comentariu postat la articolul precedent a iesit cam lung, am decis sa il postez intr-un articolas separat. Reamintesc ca am plecat de la un articol a lui Zergu, referitor la dreptul de a “judeca”, am ajuns la diferitele tipuri de judecata si la o discutie in contradictoriu cu privire la rationalitatea si utilitatea evaluarilor globale…

Lex:
1. Logica nu îţi oferă informaţii despre lume, doar experienţa. Nu are cum argumentul meu să scârţâie la capitolul de logică fiindcă nu are logica nici o treaba aici.

Normal că ne ajută, fiindcă facem evaluări globale mereu. Cel mai simplit e ăsta "până acum m-a ars focul şi mă doare, deci focul e periculos mereu". După cum ai spune tu, ar înseamna să presupun că focul nu arde mereu. Chiar dacă e inducţie ilogică e foarte utilă. La fel şi la persoane. Până acum mi-ai făcut rău, dar eu ca fraieru o să am încredere în tine şi o să accept că poate nu o să-mi mai faci rău.

Dacă tu crezi că noi trăim pe baza logicii te înşeli. Sunt multe lucruri false foarte utile. Inclusiv evaluarea globală, moralitate, etc. Le poţi susţine doar prin pragmatism.

2. Normal că e pertinentă fiindcă arată absurditatea cerintelor pentru o evaluare globală acceptabilă dpdv logic.

4. "Persoană" dacă se referă doar la o categorisire a comportamentului cuiva atunci e total opus ideii de suflet. Tu fiindcă accepţi dihotomia persoană-acţiune nu mai înţelegi cum poţi evalua persoana. Ceea ce e miezul erorii tale, că faci o distincţie inutilă până la urmă. De parcă tu interacţionezi cu persoana dar acţiunile sale sunt cumva distincte de persoana aia. Astfel încât interacţionezi cu două lucruri diferite lol. Nu vezi că e absurd? Sunt acelaşi lucru defapt, doar că persoana e ceva mai vag, dar tot poate fi etichetat într-un mod practic şi raţional, chiar dacă nu e logic.

1. Sunt de acord cu faptul ca sunt multe lucruri false si utile! Totusi, nu cred ca evaluarea globala a omenilor este utila si, in nici un caz nu cred ca e necesara.

Ai dreptate , avem nevoie de generalizari pentru ca sa putem face niste predictii care sa ne orienteze un pic in relatiile cu ceilalti si sa ne protejeze. La fel cum spui despre foc ca te va arde, si nu o sa testezi de fiecare data asta, poti prezice si despre oameni ca o sa ai conflicte cu ei si sa decizi sa ii eviti pe viitor. Dar este o diferenta intre "pe baza experientei anterioare, cred ca e probabil ca X sa se comporte incorect cu mine si e mai bine il evit" si "X este un om/o persoana rea". "Un om rau" este un om pe care nu (ar trebui sa) eziti sa il distrugi, de asta spun ca este o sursa de conflicte. Exista mai multe sanse sa te comporti agresiv cu o persoana pe care o evaluezi global, iar cand te evaluezi pe tine, sa te comporti agresiv cu tine.

Asadar, desi cred ca unele generalizari, care se refera la o arie restransa de actiuni sau insusiri pot fi utile (inclusiv conceptul de inteligenta, printre altele), ar fi bine sa evitam generalizarile prea rigide (adica prejudecatile)si cele prea "generale" (adica evaluarile globale).

De exemplu, daca faci o inductie de genul “X m-a mintit de 10 ori, e foarte posibil sa ma minta si a 11-a oara”, cred ca este suficient. De ce sa mergi mai departe si sa spui: “cel care ma minte este un imoral si un om de nimic?”. Poti continua sa il accepti neconditionat ca si om, chiar daca nu o sa il crezi data viitoare. De asemenea, nu ai nevoie nici de o generalizare prea rigida, de genul, “X e un mincinos absolut, nu spune niciodata adevarul”; este irational sa gandesti asa, pentru ca iti inhiba tendinta de a testa realitatea: daca “stii” despre X ca este “mincinos”, data viitoare cand iti va spune ceva, vei fi tentat sa categorizezi automat ca si “minciuna” spusele sale si sa nu le mai testezi; or, nu se stie, poate ratezi chiar momentul in care X spune, din greseala, adevarul…

4. Hehe! Hai sa ne recunoastem fiecare pacatul echivocarii! :) Ce e “persoana” aceea pana la urma? Ca sa nu intram intr-o discutie interminabila, putem renunta la conceptul de persoana (mult prea vag) si putem vorbi, pur si simplu despre "organismul uman" (o entitate biologica cu un creier suficient de dezvoltat pentru ca sa produca constiinta).

Tu interactionezi cu "organismul" acela. Atunci cand faci o evaluare globala, faci o evaluare cu privire la totalitatea proceselor care au loc in acel organism (mai ales cu privire la procesarile informationale pe care le opereaza creierul) si cu privire la totalitatea interactiunilor acelui organism cu lumea (mai ales a comportamentelor).

Sigur ca nu putem separa organismul ("persoana") de comportament, dar, totusi, acesta inseamna ceva mai mult decat comportamentul.
Problema nu e alta decat aceea pe care o mentionam mai sus. Atunci cand consideri organismul respectiv "rau", nu numai ca esti tentat, dar este logic sa vrei sa il distrugi. Generalizarea pe care tu o consideri o abatere acceptabila de la logica, te aduce, de fapt, intr-o situatie imposibila, in care trebuie sa mai faci o greseala de logica pentru ca sa iti controlezi agresivitatea. Pe bune, cum justifici faptul ca nu il omori, daca zici ca e "rau"? (altfel decat prin frica de pedeapsa, bineinteles).

Daca il distrugi, insa, distrugi si un ansamblu de procese si interactiuni potential benefice ale organismului respectiv, distrugi si mai mult decat comportamentele acelea nocive de care voiai sa te protejezi- adica... “persoana”.

Accept, insa, ca sunt situatii in care crima este justificabila din punct de vedere moral; exemplul pe care l-a dat Zergu in comentariul de mai sus mi se pare potrivit; Cred ca daca cineva ii omora pe Stalin inainte sa apuce el sa lase sa moara de foame cateva milioane de oameni, era foarte bine. Poate o evaluare globala negativa la adresa lui Stalin, facuta la momentul potrivit era de folos. Dar, desi procesul de mai sus poate fi util in anumite cazuri exceptionale, el este util atat de rar incat nu exista nicio justificare pentru ca sa il folosesti in mod regulat. In plus, nu cred ca el este vreodata necesar. Un om curajos il putea omori pe Stalin si fara sa il considere "rau", pur si simplu pentru ca existau suficiente argumente pentru a face predictia ca, daca va fi lasat sa traiasca, va omori el pe altii.

Care este problema, insa, cu multi dintre oamenii de acest gen, pe care ajungem sa ii consideram "malefici"? Nu faptul ca la adresa lor nu s-au facut destule evaluari globale negative, ci tocmai faptul ca au ajuns la un moment dat sa fie tinta evaluarilor globale POZITIVE. Daca Stalin ar fi avut norocul sa intalneasca numai fanatici ai acceptarii neconditionate, nu ar fi ajuns sa comita crime de o amploare si o monstruozitate care sa ne duca cu gandul la “diabolicitatea” sa.

Una dintre problemele lui a fost, insa, aceea ca, dupa ce ca s-a nascut cu un bagaj genetic destul de incarcat si a trecut printr-o copilarie abuziva, a mai avut si ghinionul suprem sa intalneasca o multime de oameni care sa il considere “bun”. Chiar asa, daca facem evaluari globale negative, de ce sa nu facem si pozitive? Daca exista oameni “atotrai”, probail ca exista si “atotbuni”…

Dar, daca atunci cand evaluezi global negativ un om, tendinta fireasca este sa doresti sa il distrugi, atunci cand il evaluezi global pozitiv, tendinta fireasca este sa iti doresti sa i te supui neconditionat. Daca el este bun, perfect, desarvarsit, nu ar fi o nebunie sa ii pui la indoiala ordinele si viziunea?

Lex are mare dreptate atunci cand spune ca generalizarile sunt utile! Generalizarile pozitive sunt, intr-o anumita masura, necesare pentru dezvoltarea noastra- avem nevoie, de exemplu, de modele comportamentale la care sa ne raportam si pentru asta trebuie sa existe in jurul nostru niste oameni pe care sa ii apreciem si sa ne dorim sa ii imitam. Dar, daca tu, ca si adult, cazi in pacatul unei astfel de generalizari excesive care ajunge pana la evaluarea globala pozitiva a unei alte fiinte, te afli intr-un pericol foarte mare- in pericolul de a-ti pierde discernamantul.

Daca empatia si compasiunea nu sunt suficiente pentru a ne proteja de evaluarile globale negative, atunci poate macar constientizarea raului pe care l-au produs in istorie evaluarile globale pozitive sa reprezinte un argument pentru acceptarea neconditionata!

Tema de casa: identificati alte trei personaje istorice a caror evaluare globala pozitiva, practicata de mase mari de oameni sau de lideri militari, a condus la razboaie si pogromuri. :)

_____________________________________

Cateva precizari...

Conceptele de acceptare neconditionata si evaluare globala reprezinta doua dintre elementele centrale ele Terapie Rational Emotive si Comportamentale (REBT), dezvoltate de catre psihologul american Albert Ellis. Potrivit lui Albert Ellis, evaluarea globala a propriei persoane si a celor din jur reprezinta una dintre cele patru credinte irationale fundamentale, responsabile de o parte insemnata a suferintei psihice inutile. Unul dintre obiectivele REBT este acela de a-I ajuta pe clienti sa isi schimbe credintele irationale (printre care si tendinta de a se evalua global pe ei sau pe ceilalti) cu altele mai logice si mai functionale. In prezent, REBT este una dintre scolile de psihoterapie cu cel mai solid suport empiric in ceea ce priveste eficienta in remedierea diferitor tipuri de afectiuni psihice.

DAAAR asta nu insemana ca exista un conses printre psihologi in ceea ce priveste pertinenta acceptarii neconditionate. Unii psihoterapeuti, prin care Jim Byrne, fondatorul terapiei Cognitiv Emotive si Narative (CENT) considera ca nu este moral si realist sa le oferi celorlalti acceptarea neconditionata, atata timp cat comportamentul lor continua sa nu fie corect. Ii invit pe cititorii blogului la vizionare si lectura si, in spiritul acceptarii neconditionate, ii las sa aleaga!

Prezentari ale filosofiei si teoriilor REBT

http://www.youtube.com/watch?v=LJlnf36OS8Y&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=1l_r_mUV3Oo&feature=related

http://counsellingresource.com/types/rational-emotive/index.html

http://www.smartrecovery.org/resources/library/For_Family_Volunteers_Professionals/basics-of-rebt.pdf

…realizate de catre Albert Ellis insusi

http://www.youtube.com/watch?v=GyRE-78g_z0

http://www.youtube.com/watch?v=7yFxIjhdSlE&feature=related

mai specific despre evaluarile globale si acceptarea neconditionata

http://www.smartrecovery.org/resources/library/Articles_and_Essays/Self-Acceptance/usa.htm

http://books.google.ro/books?id=kAHVNi8VCooC&printsec=frontcover&source=gbs_ge_summary_r&cad=0#v=onepage&q&f=false

Si, impotriva acceptarii neconditionate

dintr-o perspectiva psihologica,

http://www.youtube.com/watch?v=NTw6yV5iKw8

si o perpectiva religioasa, (de la pagina 33 jos, pana pe la pagina 37)

http://www.christiandiscernment.com/Christian%20Discernment/CD%20PDF/Roots%20pdf/08%20Ellis.pdf

"Nu ai dreptul sa judeci" (completarea mea:) )

Imi intrerup un pic meditatia asupra emotiilor morale, despre care voiam sa scriu, pentru a posta un comentariu mai lung la penultimul articol a lui Zergu, referitor la “dreptul” de a judeca...Desi impartasesc, in cea mai mare masura, opiniile autorului, simt nevoia sa nuantez putin...

Important este, dupa parerea mea (si a psihologilor, in general, de altfel :) ), sa faci foarte clar diferenta dintre a “judeca” (a evalua) o anumita actiune sau un comportament si a judeca persoana in sine sau valoarea ei.

Plec de la o definitie operationala a “judecarii” ca fiind o evaluare, o raportare a unor actiuni, evenimente sau persoane la un sistem de valori, evaluare in urma careia acestea sunt incadrate in categorii de tipul “bun”, “rau”, “corect”, “incorect”, “drept”, “nedrept”, “care trebuie replicat”, “care trebuie eliminat”, “care duce la consecinte rele”, “care duce la consecinte bune” etc.

A. Judecata asupra actiunilor

Daca ne referim strict la actiuni, atunci mi se pare si mie complet absurd sa nu le evaluezi si, defapt, oricine ar sustine o astfel de practica cred ca da dovada fie de foarte multa naivitate, fie de ipocrizie.

Sunt de acord cu Zergu, daca nu judeci unele lucruri ca fiind incorecte (si subscriu si eu la lista lui), inseamna ca le aprobi in mod tacit. Asadar, un anumit tip de judecata tot operezi asupra lor. Daca nu spui ca sunt rele, nu ai de ales decat sa spui ca sunt “tolerabile”. Nu exista, de fapt, alternativa nejudecarii, pentru ca nu exista alternativa de a nu te comporta, de a nu reactiona intr-un fel sau altul odata ce esti implicat intr-o situatie.

De exemplu, daca vezi un om pe strada care vrea sa jefuiasca un batran, nu ai decat trei categorii de reactii disponibile: 1. il ajuti si imparti banii cu el 2. incerci sa il opresti cumva (de exemplu, suni la politie) 3. nu faci nimic si mergi mai departe. In prima situatie ai judecat actiunea banditului ca fiind “buna”, in cea de-a doua ca fiind “rea”, iar in cea de-a treia ca fiind “indiferenta” (adica irelevanta pentru sistemul tau de valori) sau “tolerabila” (nu esti foarte de acord cu ce se intmpla, nu ai face ca el, dar respecti dreptul banditului de-i da in cap batranului). Este clar, insa, ca ai “judecat” in toate cele trei situatii, adica ai evaluat ceea ce se intampla prin prisma unui sistem de valori.

Sunt de acord cu Zergu si in ceea ce priveste irelevanta propriei moralitati sau imoralitati pentru “dreptul” de a evalua actiunile ca fiind bune sau rele. Sigur, se pune problema ipocriziei, dar aceasta este o problema morala separata, ea este complet irelevanta fata de capacitatea ta efectiva de a judeca situatia. Dimpotriva, as spune eu, uneori propria experienta cu genul respectiv de situatii, inclusiv propriile greseli, te pot face mai competent in a analiza consecintele unor actiuni si a sesiza potentialul lor nociv.

De exemplu, sa spunem ca esti un individ care sustine ca nu este “prea corect” sa copiezi filme de pe torente, dar a vazut deja integral vreo zece seriale. Faptul ca si tu copiezi filme iti ia dreptul sa spui ca “nu e prea corect”? Eu zic ca nu neaparat. Daca te exprimi in genul “nu e prea corect sa copiezi filme; e adevarat ca si eu copiez/am copiat, nici eu nu ma comport intotdeauna corect” eu cred ca este in regula. Daca omiti sa spui ca si tu faci/ai facut actul pe care il incriminezi atunci probabil te comporti imoral, pentru ca minti, dar asta nu anuleaza pertinenta judecatii de valoare pe care o faci.

Judecatile de valoare asupra actiunilor si comportamentelor noastre si ale celorlalti sunt esentiale pentru adaptarea si dezvoltarea noastra. Ele reprezinta o sursa extrem de valoroasa de invatare, la care ar fi absurd sa renuntam. Este foarte important sa putem invata urmarind consecintele actiunilor celorlalti, adica sa invatam, pana la urma, din greselile lor. Or asta inseamna, printre altele si sa punem etichetele de “bun de repetat” sau ”de nefacut” asupra comportamentelor lor. Adica sa le judecam. In acest sens al termelui, resping puternic ideea “sa nu judeci”, si o consider si eu o afirmatie stupida.

B. Judecata asupra persoanelor

Altfel stau lucrurile, insa, atunci cand vine vorba de a judeca persoana care face actiunea, in ansamblul ei. Atunci cand evaluezi persoana integral, considerand-o ca fiind “buna” sau “rea” cazi in eroarea cognitiva numita evaluare globala a propriei persoane sau a celor din jur, responsabila, potrivit psihologilor, de un procent insemnat dintre conflictele si suferintele noastre inutile.

Este o eroare, pentru ca persoana reprezinta mai mult decat suma actiunilor care iti starnesc tie admiratia sau dezaprobarea. Este ilogic, asadar, sa spui despre o persoana ca este “rea” sau buna”, doar pentru ca ea a facut unele lucruri rele sau unele lucruri bune, in conditiile in care tu nu vei reusi niciodata sa cunosti totalitatea comportamentelor sale. Este posibil ca un om care facut multe fapte rele, sa fi facut si cateva fapte bune, si invers, ceea ce face ca eticheta de “bun” sau “rau” sa reprezinte o generalizare excesiva, plecand de la o parte a comportamentelor sale.

Evaluarea globala poate fi una pozitiva (atunci cand il vezi pe individ ca si pe o fiinta perfecta, complet buna, fara greseala) sau una negativa (atunci cand judeci persoana ca fiind complet rea, lipsita de valoare).

Alternativa la evaluarea globala este acceptarea neconditionata a persoanei, care presupune o evaluare a actiunilor sale ca fiind bune si rele in raport cu un anumit sistem de valori, dar si recunoasterea faptului ca nu il poti cunoaste si implicit, nu il poti judeca corect pe individ, in ansamblul sau.

Nu vreau sa insist prea mult, pentru ca este o tema asupra careia voi mai reveni. Cred ca acest tip de judecata da nastere la mai multe opinii contradictorii decat judecata asupra actiunilor. Cei care resping ideea de acceptare neconditionata pentru toata lumea, argumenteaza faptul ca unii au facut atat de multe lucruri rele, incat nu prea mai putem identifica ceva pozitiv in personalitatea lor, sau pozitivul acela este atat de nesemnifiativ, incat isi merita eticheta de “rai” (exemplul clasic pentru acest argument- Hitler); la fel, se considera ca altii au facut atat de multe lucruri bune, iar cele rele sunt atat de marunte, incat isi merita eticheta de “buni” (exemple clasice- sfintii, marii profeti, Maica Tereza).

Personal, sunt un adept aproape religios al ideii de acceptare neconditionata! :) Din acest motiv, atunci cand termenul este folosit cu acest sens, de evaluare facuta la adresa persoanei, ma numar si eu printre cei care sunt de acord cu “sa nu judeci”.

C. Judecata cu privire la pedepsele si recompensele “meritate” pentru comportament

Cred ca aici lucrurile se complica un pic. Nu trebuie doar sa “judeci” daca omul a facut ceva “bun” sau “rau” (poti evalua asta usor daca te raportezi la niste principii absolute sau la consecintele direct observabile ) sau sa judeci daca respectivul e ”bun” sau “rau”, plecand de la ceea ce a facut; este nevoie sa faci niste estimari de o mai mare finete, cu privire la gravitatea actiunilor si a consecintelor lor, si cu privire la magnitudinea pedepsei sau a recompensei , “meritate” in raport cu o anumita idee despre “dreptate” pe care o ai.

Bun, in acest context devine, din nou, legitima intrebarea: “ai tu, oare, dreptul sa judeci?”.

In primul rand, este o judecata ceva mai complexa din punct de vedere cognitiv, care iti solicita mai multe resurse. In al doilea rand, presupune apropierea ta de o anumita pozitie de autoritate, adica de pozitia de pe care ai avea dreptul sa elaborezi norme si sa distribui pedepse si recompense. Si atunci, este pertinent sa se ridice problemele:

1. “Ai tu, oare, capacitatea mentala de a face judecati atat de complexe?”. Tine cont de faptul ca nu trebuie sa evaluezi numai caracterul “bun” sau “rau” al unui comportament. Trebuie sa iei in calcul niste aspecte care tin de psihologia celui care a facut actiunea (intentiile, motivatiile, perspectiva sa asupra situatiei, capacitatea sa de a anticipa consecintele faptelor sale). Trebuie sa intelegi contextul in care s-au produs lucrurile, factorii care au contribuit la o alegere sau alta...

2. “Ai tu, oare, probitatea morala pentru a ocupa o astfel de pozitie de autoritate?”. Daca la punctul A sustineam ca nu e nevoie sa fii un sfintisor pentru a avea dreptul sa judeci actiunile altora, cred ca aici lucrurile stau un pic diferit. Daca spui ca “cei care copiaza filme de pe torente ar trebui sa stea in puscarie”, dar tu nu iti platesti constiincios impozitele, atunci dai dovada de o mare ipocrizie, ipocrizie care, in acest caz, cred ca iti afecteaza puternic si dreptul de a judeca.

Cu alte cuvinte, cred poti sa spui despre orice ca “nu e bine”, indiferent de modul in care te comporti tu, dar daca tu consideri ca cineva “merita pedepsit” , atunci trebuie sa arati cel putin in ce fel ii esti tu superior din punct de vedere moral, daca nu te supui aceleasi pedepse.

Recunosc ca nu sunt un prea mare fan al ideii de “dreptate” sau de pedeapsa “meritata”. Cred ca pedeapsa trebuia folosita exclusiv pragmatic, pentru a preveni abaterile ulterioare. Dar, asta e alta poveste...

Sa nu ma lungesc prea mult. Ai dreptul sa judeci actiunile altora? – Da, chiar trebuie! Ai dreptul sa judeci omul, in intregul sau? -Pai, nu e vorba ca nu ai dreptul, e vorba ca nu o poti face rational, nu cunosti omul in intregul lui! Ai dreptul sa judeci ce pedepse si recompense “merita” un om? – Hm! Te simti in stare!?

-------------------------------------------------------------------------------

UPDATE

Nu as vrea sa se inteleaga ca resping ideea de pedeapsa sau sistemul juridic. Despre diferitele teorii ale pedepsei, se gasesc mai multe aici. Eu imbratisez mai degraba perspectiva utilitara, nu pe cea retributiva. Chiar daca nu sunt un mare fan al judecatilor referitoare la ce pedepse MERITA un om, cred ca este extrem de important sa judecam cat mai corect ce pedepse SUNT NECESARE pentru ca a reduce incidenta infractiunilor si pentru a mentine ordinea sociala.

Daca Adrian Paunescu ar fi scris numai trei poezii...

...tot ar fi lasat in urma mai mult decat vom lasa cei mai multi dintre noi.

Au fost multe situatii in care m-am aflat in dezacord profund cu opiniile lui sau i-am dezaprobat puternic alegerile si faptele. Si, totusi...

Versurile lui m-au facut sa plang pentru prima data ascultand o melodie,

http://www.youtube.com/watch?v=CFr2-jF7F28

mi-au mangaiat cea mai trista dintre iubiri,

http://www.youtube.com/watch?v=KBFu__no8B0

si m-au facut sa ma reindragostesc de dragoste

http://www.youtube.com/watch?v=EZmDzxpiiYE

Pentru toate acestea, multumesc, Adrian Paunescu!

De ce nu sunt toleranta fata de homosexualitate...

Dintr-un motiv foarte simplu: pentru ca nu am absolut nimic impotriva homosexualitatii. Nici la nivel de atitudine, nici la nivelul reactiilor viscerale. Imi aduc aminte de perioada in care consideram homosexualitatea un pacat, dar nu cred ca am privit-o vreodata diferit fata de alte ”pacate” sexuale, cum ar fi sexul premarital sau masturbarea. Personal, imi este, pur si simplu, indiferenta, iar “toleranta” nu are nici o legatura cu situatiile de aprobare sau de indiferenta.

Pentru ca sa “tolerezi” un lucru este necesar ca mai inainte sa il dezaprobi intr-un fel sau altul, iar apoi sa faci un efort pentru a-ti stapani aceasta reactie de dezaprobare, pentru ca accepti faptul ca celalalt ARE DREPTUL sa faca si lucruri care tie nu iti plac. Multi se tem de faptul ca promovarea tolerantelor de tot felul reprezinta un atac fata de sistemul lor de valori, dar nu e chiar asa. Daca exista cineva care sa aiba motive sa se simta deranjat de de aceasta impingere in fata a ideii de toleranta, acestia sunt tocmai homosexualii insisi, pentru ca termenul legitimeaza, de fapt, reactia de dezacord.

“Dezaprobarea” aceasta se manifesta, in principal, in doua feluri:
1. prin senzatii si emotii automate de dezgust sau de anxietate, provocate de comportamentul in sine
2. prin atitudini si convingeri dezaprobatoare (de exemplu, “e un pacat”, “e o boala”, “nu este normal”)

Singura modalitate de dezaprobare care are vreo legatura cu religia, tine atitudinile si convingerile referitoare la moralitate. Numai cei religiosi vor spune ca “este pacat”. Si ateii si credinciosii, insa, sunt “vulnerabili” in fata reactiilor de anxietate sau dezgust, ambele emotii de baza, mai legate de evolutia speciilor decat de ideologie. Relatia dintre dezgust si evolutia convingerilor morale a fost intens studiata in ultima vreme si constituie, de altfel, tema comentariului meu de saptamana viitoare. Iar astazi nu as fi fost motivata sa scriu daca nu as fi fost pusa in priza de o discutie pe care am avut-o cu niste colegi de necredinta si de comentariile lor homofobe care aproape ca depasesc tot ce am auzit in domeniu. Daca ai impresia ca religia este sursa homofobiei, atunci probabil ca ramai surprins sa auzi comentarii de genul “as prefera sa imi moara copiii de mici, decat sa fie homosexuali”, din gura unui ateu.

Situatia nu este, insa, chiar atat de surprinzatoare. In primul rand, reactia de dezgust fata de comportamentele homosexuale este destul de des intalnita, inclusiv in randul ateilor, pentru ca ea nu are, pur si simplu, nici o legatura cu credinta religioasa. Eu, de exemplu, nu am avut-o niciodata, desi dezaprobam religios homosexualitatea. Pot sa o inteleg pentru ca si pe mine ma dezgusta alte reprezentari ale sexualitatii (de exemplu, pornografia hard, indiferent ce sexe contine:) ); in acelasi timp, o reprezentare erotica, mi se pare la fel de erotica, fie ca este vorba despre un cuplu mixt sau homosexual.

La modul ideal, cred ca ar fi mai bine daca acest dezgust fata de homosexualitate nu ar exista, asa cum cred ca am duce-o mai bine fara fobia de soareci sau de serpi, oricat de mult i-ar fi ajutat respectivele frici pe stramosii nostri patrupezi. Tinand cont si de ceea ce stim in acest moment despre cauzele homosexualitatii, sunt sanse mari sa fie o emotie inutila, cel putin pentru aceasta etapa a dezvoltarii noastre, si care sa nu reprezinte altceva decat o sursa de conflicte. La modul realist, ea exista, foarte multi se simt in regula cu dezgustul lor (si...e dreptul lor sa se simta..:), iar altii incearca sa il elimine fara sa reuseasca, ceea ce inseamna ca in multe cazuri va trebui sa ne impacam cu ea atunci cand cautam o cale sa ne intelegem unii pe altii.

In al doilea rand, si ateii sunt la fel de vulnerabili ca si credinciosii in fata distorsiunilor cognitive. Una dintre acestea este rationamentul emotional. Este un aspect care tine de inteligenta emotionala elementara sa iti dai seama ca emotiile si reactiile tale subiective NU sunt o masura obiectiva a realitatii. Am intalnit deseori pe forumurile care dezbateau tema homosexualitatii comentarii de genul: “Dar, am voie macar sa imi fie scarba, nu?” Pai, da...desigur, eu zic ca oricine are voie. Dar in momentul in care tu simti nevoia sa imi repeti lucrul asta compulsiv oridecateori ma vezi, sau in momentul in care tu pretinzi ca scarba ta spune ceva obiectiv despre “obiectul” scarbei, sau in momentul in care vrei sa scriem legile cetatii in functie de faptul ca tie iti este scarba sau nu...imi pun intrebarea daca nu faci cumva niste confuzii. Dezgustul este, pana la urma, ceea ce SIMTI nu ceea ce ESTE.

(Dar asta ne lasa intr-o pozitie vulnerabila, recunosc. Despre rationamentul emotional si moralitate sunt, de fapt, foarte multe de spus...)

Oricum, ideea de baza a comentariului meu este aceea ca toleranta, desi nu reprezinta, in opinia mea, atitudinea ideala in cazul specific al homosexualitatii, este cel putin optiunea secunda atat pentru ateu cat si pentru credincios, si cred ca fiecare ar trebui sa faca efortul de ajunge la ea. Uneori efortul e la fel de mare pentru amandoi, pentru ca amandoi se trag din aceeasi maimuta....Dar poate ca e mai usor daca iti aduci aminte ca toleranta nu inseamna nici sa iti reprimi propriile emotii, nici sa renunti la propriile convingeri, ci sa intelegi, printre altele, ca nu ai dreptul sa dictezi comportamentul altuia in functie de felul in care iti functioneaza tie aparatul digestiv.

Stiinta nu e "totul"....

Aceasta este, probabil,”argumentul” anti-stiinta pe care il auzim cel mai des. Stiinta nu poate oferi raspuns intrebarilor morale, nu poate spune care este sensul vietii, nu poate explica, decat stivind colorala de minuni, ceea ce suntem. De multe ori, acest “nu poate” este rostit cu un sentiment de usurare: ne pare bine ca nu poate; o pudoare ciudata ne face sa ne dorim tainele stiute in siguranta, ferite de lumina, ca si cum ceea ce are realitatea mai de pret nu ar putea trai decat in penumbra. Ne invaluie spaima ca ceea ce este valoros ar putea fi distrus de cunoastere…

Marturisesc ca nu am fost imuna in fata acestei anxietati. Tocmai pentru ca m-a bantuit si pe mine multa vreme (“deconvertirea” mea a fost lunga), am fost silita sa caut raspunsuri la intrebarea: Ce incercam sa protejam atunci cand ne temem de stiinta? Ce pierdem atunci cand castigam “explicatii”?

Imi amintesc foarte bine de acest sentiment. Vedeam explicatiile stiintifice ca fiind “reductioniste”, limitate. “Simteam” ca orice formula explicativa lasa ceva pe dinafara, ceva important, valoros, care odata scos din ecuatie, odata ignorat, se distruge. Stiinta imi parea, pur si simplu incompleta. Adevarata Cauza era in alta parte si neglijarea ei o traiam aproape ca un sentiment de jignire, de ranire personala. Imi aduc aminte de vremurile in care nici macar nu concepeam ca unele domenii mai sensibile, cum ar fi sexualitatea, de exemplu, pot sa fie analizate stiintific. Ideea ca iubirea sau bunatatea pot fi explicate prin gene, hormoni sau credinte o consideram de-a dreptul ofensatoare…Unele trairi, gesturi sau relatii imi pareau, pur si simplu, imbibate de sacru.

De ce? Unde s-ar putea afla Cauza aceea iluzorie, daca stiinta nu poate ajunge la ea? Prin ce metoda o putem cunoaste? Si, mai ales, de ce doare gandul ca s-ar putea ca ea sa nu existe?

Stim ca scopul stiintei este acela de a descoperi legitatile generale ale evenimentelor si fenomenelor naturale. Cauta, prin urmare, “formule” care sa explice un numar cat mai mare dintre evenimentele care au loc in Univers. Ce ramane pe dinafara? Ce mai ramane de cunoscut?

In primul rand, spun multi, exista Ceva dincolo de lumea aceasta. Lumea naturala, nu e totul…Acel ceva valoros, important si Cauza a tuturor lucrurilor, transcende Cosmosul si e o nebunie sa crezi ca il poti aduce vreodata in laborator. S-ar putea sa fie asa, dar…problema este fara solutie, pentru ca nimeni nu a inventat vreodata o metoda prin care sa poate fi cuprinsa o astfel de realitate. Daca cunoasterea stiintifica are limite, nu avem niciun motiv sa credem ca alte forme de cunoastere ar avea mai mult succes. “Cunoasterea teologica” nu exista. Nicio traire, oricat de profunda, de intensa, de transfiguratoare ar fi, nu poate constitui “dovada” a nimic. Iubirea de Dumnezeu este o bucurie, dar nu este un argument. Si atunci, de ce ne temem de stiinta? Ce ne face sa pierdem? Daca ignora absolutul, e doar un absolut despre care oricum nu am stiut niciodata nimic…

Mai este, insa, ceva ignorat de stiinta, si asta ne jigneste si mai tare. Stiinta cauta sa descopere legitatile generale ale lumii in care traim. Or, noi….suntem unici si originali, nu-i asa? Daca citesti lucrarile din sfera teoriei conspiratiei, observi ca frica de uniformizare este una dintre temele cele mai comune. Colegii nostri din diferite traditii spirituale, mai vechi si mai noi, vorbesc despre “iluzia eului”, in vreme ce unii umanisti isi fac chip cioplit din “unicitatea” fiecarei fiinte. Iar stiinta atinge, aici, un punct sensibil. Inspaimantator, dar se pare ca suntem cu totii explicati de aceleasi legi. Nici liberul arbitru nu mai este ce a fost. Pentru stiinta, sinele se transforma si se stinge, fara sa ajunga sa explice vreodata ceva. Si asta poate sa doara mai mult decat pierderea lui Dumnezeu. Ne-am fi dorit, poate, ca macar unele dintre Cauze sa le gaseasca in unicitatea noastra. Si eram gata sa platim pentru asta cu spaima Judecatii de Apoi…

Ce facem atunci? Renuntam complet la iluzia identitatii? Poate colegii mei mai rationali o vor considera o concesie nepermisa oferita partii de “simtire”, dar mi-am gasit refugiu in ideea ca desi stiinta poate/va putea explica totul, exista lucruri pe care nu isi propune sa le descrie…Si unul dintre ele este tocmai aceasta unicitate a persoanei, pentru care trebuie sa cautam metode de cunoastere complementare. Fundamentalistii rationalismului s-ar putea arata indignati: “dar este o iluzie! de ce ne-am ocupa de ea?”. Probabil ca este. Cel mai probabil, toate elementele care dau originalitate individului reprezinta “doar” epifenomene. Altii spun ca surprinderea particularului intra de secole in sarcina artistilor, dar nu cred ca este asa. Rolul artei este mai degraba acela de a surprinde realitatea sub forma unor prototipuri; nivelul de generalitate este, desigur, mai scazut decat in stiinta, dar nu coboara pana la reprezentarea individualului.

Dar umanistii au dreptate. Singura cale prin care poti cunoaste persoana este sa intri in relatie cu aceasta. Relatiile intime, personale, reprezinta singurul cadru in care iti poti forma reprezentarea traseului unic si original in care s-au actualizat legile naturii, pentru a-l construi pe Celalalt. Pentru mine, acestea sunt singurele metode “complementare” de cunoastere: atentia calda, empatia, comunicarea, oferite unui Altul irepetabil. M-am impacat cu faptul ca gesturile parintilor, ale fratilor, ale prietenilor mei sau ale barbatilor pe care i-am iubit sunt la fel de explicabile stiintific ca si iubirea mea pentru ei. Dar pot sa il “recunosc” pe fiecare in parte… :)

Daca sufletul exista, totul e permis...

O discutie interesanta despre legea morala si religie a fost gazduita, de curand, pe blogul colegilor care nu cred ca exist. Apreciez mult eforturile lui Claudiu de a clarifica diferentele dintre diferitele tipuri de reglementari normative, dar si mai mult argumentele impecabile ale oponetilor sai. Dialogul, care merita urmarit in intregime, mi-a activat si mie niste intrebari mai vechi…


Un lucru nu am inteles niciodata: Ce importanta mai are moralitatea, daca exista suflet si Dumnezeu? Daca sufletul exista sau daca Dumnezeu face posibila viata vesnica, ce greutate mai are porunca "sa nu ucizi"? Nimic nu este ireparabil, daca cel pe care l-ai ucis merge pe lumea cealalta, sau este "inviat". Daca vecinul tau este nemuritor, atunci este mult mai grav sa ii iei locul de parcare decat sa il omori, pentru ca produci mai multa suferinta in primul caz. Ce greutate mai are legea morala intr-o lume in care totul este reparabil? In care nu exista consecinte reale ale comportamentului? In care, de fapt, nu poti face, cu adevarat, Raul?

Ce relevanta are moralitatea pentru o fiinta invulnerabila, asa cum este Dumnezeu? De ce s-ar gandi vreodata cineva atotputernic la Bine si la Rau? Nu au nicio legatura cu el. Nimic nu il poate atinge, nimic nu il poate rani, nimic nu il poate ucide. Unul dintre cele mai absurde concepte din cate exista este acela de “manie divina”. Furia este o emotie ce apartine prin excelenta unei creaturi vulnerabile, unei fiinte capabile de suferinta si de moarte. La masa dezbaterilor despre Bine si Rau, Dumnezeu ar trebui sa fie ultimul invitat. Paradoxal, dar s-ar putea sa fie singurele concepte pe care mintea atotstiutoare a celui vesnic, si creatorul fiintelor cu suflet, sa nu le poata intelege. Pentru ca nu poate muri. Sau pentru ca poate invia. Sau, pur si simplu, pentru ca ne poate repara greselile.

Morala este importanta tocmai pentru ca este relativa si pentru ca Dumnezeu nu exista. Pentru ca nu exista absolut, actiunea morala iti cere un angajament complet si permanent. Nu ai dreptul sa incetezi sa sa fii atent, sa simti, sa gandesti! Ai datoria sa intelegi legile naturale ale lumii in care traiesti, ai datoria sa iesi din tine si sa il cunosti pe celalalt, ai datoria sa fii prezent cu toata fiinta in realitate. Nu ai dreptul sa te odihnesti cu tamplele la picioarele autoritatii, pentru ca tu esti cel care trebuie sa faca Judecata de Dinainte de act. Iar pentru ca Dumnezeu nu exista, consecintele faptelor tale sunt eterne. Nimeni nu iti poate repara greselile, nimeni nu te poate ierta, nicio pedeapsa nu poate restaura dreptatea. Esti o fiinta care sufera si moare, intr-o lume de fiinte care sufera si mor, iar ceea ce faci este vesnic facut. Povestea cu iadul este doar o poveste frumoasa…

Acesta este pariul (post)umanismului. Daca iti pasa de Bine si de Rau, atunci ghideaza-te in primul rand dupa consecintele pe care le au actiunile tale asupra fiintelor vulnerabile. Nici daca exista, nici daca nu exista zei, nu ai pierdut nimic, pentru ca pe zei nu ii poti rani, ingnorandu-i. Daca insa pui respectarea legilor “absolute” inaintea intereselor unor fiinte capabile de moarte, atunci risti sa faci Raul, pentru ca suferinta si moartea celor vulnerabili ar putea fi ireparabile. Nu este vorba despre mantuire, doar despre morala…