Libertatea nu va moare!

Un comentariu la un articol foarte bun de-a lui Godless:

http://sclavii.blogspot.ro/2014/02/moarte-libertatii_11.html#comment-form

Pe scurt, așa cum am înțeles eu articolul, Godless atrage atenția asupra tensiunii care există între ideea de decizie rațională și ideea de libertate. Cu alte cuvinte, dezirabilă ar fi decizia rațională care se bazează pe o cunoaștere profundă a alternativelor de acțiune și a consecințelor lor…iar această cunoaștere ghidează obiectiv comportamentul, eliminând în mod natural opțiunile și făcând, în ultimă instanță, irelevantă ideea de libertate (Aștept corecturi, dacă nu am înțeles bine!).

Godless,

Păcat că nu ai distribuit articolul pe Facebook, pe blog nu găsesc butonul de Like! :) Dar asta nu inseamna ca sunt 100% de acord cu tine; am plâns mult când a murit Dumnezeu, si m-aș simți tare stingheră să pierd acum și ideea de libertate…

M-am gândit și eu la această problemă, a libertății care se pierde atunci când se câștigă rațiune. Cred cu tărie că binele poate fi separat de rău cu destul de multă obiectivitate încât să putem afirma că pe măsură ce dobândim mai multă cunoaștere, ni se restrâng mai mult opțiunile. Dar nu aș merge până acolo încât să consider că devine irelevantă discuția despre libertate. Am două motive.

În primul rând, diferențele naturale dintre oameni; există anumite diferențe temperamentale între persoane, care se observă încă din primele luni de viață; pe aceste diferențe se construiesc mai târziu anumite tendințe sau preferințe pentru diferite stiluri de viață. Nu mă refer la “preferințe” de genul "unii preferă să trăiască mai mult, alții preferă să mănânce mult, chiar dacă asta înseamnă diabet", pentru că nu cred că există așa ceva. Dacă ar avea acces total la cunoaștere, si mai ales la cunoaștere de sine, cam toți ar prefera să nu facă diabet…

 Dar sunt domenii mai "subtile" ale vietii, unde există loc pentru preferințe autentice. Cel mai bun exemplu cred că este eternul câmp de bătălie al ideologiilor: sexualitatea. Obiectiv, există mai multe strategii reproductive eficiente (și, aș adăuga, mai multe stiluri de viață care pot aduce împlinirea sexuală): monogamie, poligamie, poliandrie, promiscuitate moderată (:P) etc. Subiectiv, tendințele temperamentale îmbinate cu anumiți factori de mediu, îi fac pe unii oameni să prefere un mediu relațional mai structurat și mai reglementat, iar pe alții un mediu relațional mai puțin supus reglementărilor. După ce vor deprinde limbajul, toți își vor exprima raportul dintre neurotransmițători în cuvinte mari, de genul angajament, libertate (aici în sensul de lasă-mă, să te las), iubire autentică, etc. Ceea ce susțin eu este că rămâne relevant să discutăm despre libertatea lor de a face acest lucru. Nu cred că asta contrazice ideea de bază a articolului tău, până la urmă, la nivel individual, fiecare putea să își cunoască preferințele/valorile autentice și …să își limiteze rațional opțiunile pentru a acționa în conformitate cu ele. Totuși, la nivel macro, ideea de libertate poate rămâne ca un bastion al apărării diferențelor interindividuale împotriva oricui ar încerca să impună un “bine universal” în toate domeniile vieții, inclusiv acolo unde nu este cazul.

În al doilea rând, eu cred că și la nivel personal, chiar în condițiile unei (auto)cunoașteri depline, tot rămân la final cel puțin două opțiuni de “bine”. Nu am acum argumente obiective pentru asta, dar, ca orice ideolog care se respectă, promit că voi căuta și voi selecta datele empirice care să îmi susțină afirmațiile. :) Cred că genele și mediul îți lasă întotdeauna la dispoziție mai multe alternative frumoase de a fi “tu însuți”, alternative echivalente din punct de vedere pragmatic – adică la fel de raționale, dar deosebite printr-un fel de stil, de gust, de manieră în care se construiește coerența estetică a persoanei. La nivel micro, ideea de libertate afirmă existența unei marje de creativitate intra-personală, de contribuție ,dacă nu la fundația, măcar la decorarea interioară a castelui de nisip al Sinelui...

Nu am reușit, din păcate să citesc cartea lui Sam Harris- The moral landscape, dar din cele citite despre ea, am o bănuială că s-ar putea să îl cam plagiez. Tot ce am de spus în apărarea mea este că motto-ul blogului meu și unul dintre pilonii filosofiei mele de viață, este acolo din anul 2010.:)

Este umanismul secular o formă de creştinism? (1)

 Aici e filmuletul de plecare: 

 http://www.youtube.com/watch?v=5lRJMsl6wYg

Principalele idei expuse deAlexandru (şi îl rog să mă corecteze dacă nu am înţeles bine), sunt: umanismul este o doctrină care susţine, printre altele, că omul este în centrul universului, că există o specie umană, un fel de „toţi” şi că toţi oamenii sunt egali; această doctrină îşi are originea în principal în creştinism (deşi sunt recunoscute anumite elemente umaniste şi în celelalte religii avraamice); aceste idei ale umanism-creştinismului nu sunt raţionale. Ei bine, ca de obicei, Alexandru has a point! :) Şi, tot ca de obicei, eu nu sunt de acord (decât parţial) cu el...

Să începem cu delimitările conceptuale. În primul rând, aşa cum remarcau şi alţi comentatori în discuţiile desfăşurate pe Facebook, ideea că omul este în centrul universului nu este esenţială pentru abordarea umanistă. Este greu de spus în ce constă exact esenţa umanismului, dar cred că majoritatea colegilor de doctrină ar fi de acord cu mine că nu putem vorbi despre umanism fără a face referire ideea de demnitate umană. Ne putem limita aici la o definiţie simplă de dicţionar, demn = 1.capabil 2.respectabil. Consider, aşadar, că punctul comun al tuturor doctrinelor umaniste imaginabile este afirmarea  acestui caracter respectabil al omului, iar istoria umanismului se confundă într-o anumită măsură cu istoria demnităţii umane. 

Ce relaţie este între afirmarea demnităţii umane şi religie?  O, cum ar spune Facebook, o „complicated relationship”! Şi asta pentru că religia, prin natura ei reprezintă un ansamblu de credinţe care sunt adesea contradictorii. Un lucru care îmi displace este această tendinţă de a trata nu numai religiile (creştinism, iudaism, islam, etc) ca pe nişte monoliţi, dar însăşi Religia, ca pe un sistem omogen de gândire (pentru a apoi să te întrebi de ce apar contradicţii!). O doctrină religioasă poate fi analizată la fel ca o paradigmă ştiinţifică, reprezentând un set de credinţe structurate la mai multe niveluri:

-asumpţii fundamentale (de exemplu, idei centrale despre univers şi poziţia omului în cadrul acestuia); aceste idei îşi pun amprenta asupra modului în care este structurată doctrina, dar de multe ori ele sunt implicite, nu sunt formulate ca atare şi  pot fi deduse numai din corpul de „teorii”;

-teorii- doctrina religioasă propriu-zisă- cu tot setul ei de concepţii despre facerea lumii, facerea omului, sensul vieţii, judecata de apoi, etc.;

- modele- un fel de teorii mai aplicative, care orientează direct practica- de exemplu, pilde care transmit anumite învăţături morale.

Desigur, ideile care se regăsesc într-o paradigmă ştiinţifică sunt supuse mereu confruntării cu realitatea empirică, aşa că, în timp vor fi eliminate în mod natural contradicţiile, ceea ce face ca o paradigmă ştiinţifică să apară „curată”, coerentă. Nu la fel se întâmplă, însă, în cazul unei paradigme religioase, unde, lipsind confruntarea cu empiricul, se pot aduna sub aceeaşi cupolă o mulţime de contradicţii. Cum reuşeşte fiecare să dea un sens acestor contradicţii, este o chestiune care ţine de psihologie (psihologia normalului! J).

Pe de altă parte, critica unei anumite doctrine religioase în ansamblul ei, are şi ea un sens, pentru că religiile aşa se prezintă pe ele, ca nişte monoliţi. Adică, dacă cineva vine şi afirmă că „p şi q şi x şi z”, iar tu eşti de acord cu p, q şi x, dar nu eşti de acord cu z, din punct de vedere logic vei respinge întreaga conjuncţie, pentru o singură propoziţie falsă.Totuşi, cred că e mai corect să spunem cu ce suntem şi cu ce nu suntem de acord din doctrina.

   Acestea fiind spuse, ne putem aştepta ca într-o paradigmă (doctrină) religioasă să găsim atât credinţe care afirmă demnitatea umană (credinţe umaniste), cât şi credinţe care ignoră sau resping această demnitate. Acest lucru se întâmplă pentru că, tema naturală a religiei este condiţia omului şi locul lui în univers. Şi cum nu este susceptibilă de a genera răspunsuri contradictorii această condiţie, a trestiei care ştie că moare, cum spunea Pascal? Aici mi se pare că Alexandru face o confuzie. Sigur că paradigma religioasă se construieşte în jurul întrebării: „Ce este omul şi care e locul lui în Univers?”, este absolut normal. Păi, din moment ce această paradigmă este construită de către om, şi reprezintă, într-o anumită măsură, încercarea lui de a aduna într-un sistem coerent toate credinţele intuitive despre sine şi despre lume doar nu se va centra în jurul întrebării „Care este locul câinelui în univers?”.
   Centralitatea acestei întrebări nu trebuie confundată, însă, cu un posibil răspuns greşit la întrebare, şi anume: „Omul este în centrul Universului”. Este un răspuns greşit, care, într-adevăr, se strecoară atât prin paradigmele religioase, cât şi în unele versiuni ale umanismului secular. Poate fi o idee greşită, dar care să fi avut efecte funcţionale, per ansamblu, si acesta e un aspect pe care îl voi aborda puţin mai jos; în prezent, însă, cred că este puţin periculoasă pentru umanism, pentru că oferă un eşafodaj foarte fragil pentru ideea demnităţii umane. Dacă demnitatea noastră este fundamentată pe ideea că suntem într-un fel sau altul centrali, speciali, de neînlocuit sau că ni se cuvine vreun tratament mai aparte, atunci riscăm să ne pierdem prea uşor demnitatea. Aşadar, da, de acord, omul nu este în centrul universului, umanismul modern trebuie să combată această erezie.Strâns legat de asta, una dintre prejudecăţile umanismului ateu contemporan este aceea că religia priveşte omul ca pe o fiinţă slabă, neajutorată, „stricată”, în vreme ce ştiinţa îl vede ca pe o fiinţă frumoasă, raţională, bună, completa. Chiar circula zilele trecute pe aici o poză cu o dulceaţă de fetiţă  pe care religia o vedea ca  pe un nimic, iar ştiinţa se uita la ea ca la o minune! :) Foarte fals, cel puţin din câte ştiu eu despre ştiinţa şi religie. Ca antidot la asemenea bomboane otrăvite, chiar este recomandată vizionarea de 2-3 ori a clipului lui Alex, iar apoi repetarea de 3 ori a mantrei: "Nu ne place întotdeauna ce spune ştiinţa. Dar hai să păstrăm un pic de demnitate!".    

            

Dar ceea ce mă zgârâie cu adevărat pe timpan este această asociere accentuată (să nu spun obsesivă) pe care o face Alexandru între umanism şi creştinism. E adevărat că umanismul modern are aşa, o dulceaţă, o melancolie socialist-creştină...Si promit ca voi trata cu toata seriozitatea tema ideilor crestine umaniste intr-un post ulterior. Dar dacă vezi esenţa umanismului în ideea demnităţii umane, atunci rădăcinile lui trebuie căutate ceva mai adânc. Şi în primul rând, nu înţeleg cum poate fi ignorată contribuţia iudaismului. Cum adică „şi iudaismul” este umanist (dar parcă nu la fel de umanist ca creştinismul)?  Oricât de inumană ar fi omorârea cu pietre, sau de lipsite de omenie alte fapte ale vechilor evrei, sau oricât de neomenos le-ar fi zeul, din istoria demnităţii umane nu prea putem şterge momentul în care omului i-a venit prima dată ideea că celui care a creat universul i-a venit ideea să încheie un legământ cu el. Alunecă în infatuare? Hm, poate o concesie riscantă. Dar cum nu este demnă această idee a participării omului la istorie ca partener a lui Dumnezeu?  Dacă Alexandru chiar doreşte să ne considere o religie, atunci mai corect ar fi să îşi intituleze clipul „umanismul secular- a patra religie avraamică” (sper sa nu ma ia chiar in serios :P).

Aaaa... mai este un aspect: iluzia omului. „Cum i-a venit unui om ideea iraţională că există Omul?”, se întreabă revoltat filosoful... „Numai Religia a putut pune în mintea lui o asemenea bazaconie”, răspunde ateul militant interior. :) Acuma, ăsta chiar ar fi un subiect separat de discuţie . Dar, pe scurt, oul sau găina: ideea de unitate (a unui tribm a rasei, a speciei umane) sau religia (cum ai conceptualiza-o- ca paradigmă, sistem politic, etc). Eu aş miza că ideea de unitate a apărut prima, dacă nu pentru alt motiv, măcar pentru că are o complexitate mai redusă. Şi promit un post viitor despre studiile din psihologia evoluţionistă referitoare la mecanismele de detectare a „înrudirii” – cum explică evoluţia faptul că ne considerăm fraţi şi surori.

              Mă duc să muncesc că dau faliment! Va urma...

Nimic bun de invatat...

Nimeni nu are nimic bun sau folositor de invatat de la nici o religie . Tot ce stim despre orice si despre tot, stim de la oamenii care au aflat si au cercetat si au verificat si au experimentat si au descoperit : oamenii de stiinta. Nimic nu am aflat vreodata, "noi = omenirea"- de la nici o religie.

Igor (Facebook, 2014)

Sunt și nu sunt de accord…

Aproape fiecare manual de psihologie din facultate începea cu distincția dintre cunoașterea științifică și cunoașterea de simț comun. Prima se remarcă prin caracterul ei sistematic și obiectiv, prin reprezentativitatea eșantioanelor investigate și replicabilitate, prin caracterul organizat al demersului și reglementarea lui în cadrul unei comunități științifice. “Cunoaștere de simț comun”  este numită simandicos încercarea omului obișnuit de a înțelege lumea din jurul său; ea are un caracter spontan și subiectiv, e limitată atât de orizontul îngust al experienței de viață a individului, cât și de slaba lui capacitate de a selecta ceea ce este relevant dintre informațiile care-i asaltează simțurile, este fragmentară și contextuală; aș adăuga că reglementarea ei ține de anumite practici validate cultural.

Unul dintre motivele pentru care autorii de manuale își încep pledoaria cu această distincție, este faptul că bobocul de la psihologie vine deja cu un bagaj consistent de cunoștiințe de simț comun- despre viață, relații, învățare, sănătate și boală, etc. Iar unul dintre cele mai importante lucruri pe care va învăța să le facă în facultate va fi diferența între cele care rezistă la testul investigației științifice, și cele care cad cu brio acest test.

Mai este, însă, un aspect important: cele două tipuri de cunoaștere se află mai degrabă pe un un continuum, decât plasate în sertare complet separate. Astfel, orice demers de cunoaștere are un caracter mai mult sau mai puțin sistematic, implică demersuri cognitive cu niveluri diferite de elaborare, și are un potențial mai crescut sau mai redus de a conduce la concluzii valide și generalizabile. Între validitatea experienței fragmentare ale individului, pe de o parte și cea a experimentului științei tari, pe de altă parte, există foarte multe nuanțe. Referindu-ne, ca un exemplu, la domeniul psihologiei, am putea spune că stereotipurile despre homosexuali ale vecinului de palier reprezintă o nuanță de pe continuumul cunoaștere de simț comun- știință, iar un roman de Tolstoi reprezintă o cu totul altă nuanță.

Și aici începe blasfemia...Eu cred că seturile de asumpții, teorii, modele și norme care alcătuiesc ceea ce numim în mod obișnuit „o religie” nu se referă la altceva decât la puncte diferite aflate pe acest continuum. Nu cred într-o “cunoaștere teologică” sau “religioasă”, ca metodă validă de investigare a realității, nu cred în validitatea revelației. Din acest punct de vedere, religia nu are ce sa ne invețe, pur și simplu pentru că ea nu există ca un demers de cunoaștere de sine stătător.

Pe de altă parte, dacă concepțiile și normele care reglementează practicile religioase intră undeva în granițele cunoașterii de simț comun, ele nu sunt egale unele cu altele. Între „așa fac pentru că așa mi-a spus Dumnezeu” și  „așa practic meditația pentru că în urma experienței am constatat că obțin cele mai bune rezultate”, este o distanță de la Cer la Pământ (sic!). În primul caz, este vorba, cel mai adesea, despre un raționament emoțional, în care persoana își validează concepțiile prin sentimentul de certitudine pe care îl are față de acestea; în cel de-al doilea caz ne aflăm cu un picior în metoda experimentală- de fapt, poate fi vorba despre o gândire experimentală autentică, dar aplicată la o experiență limitată de viață, ceea ce face  problematică generalizarea.

Dacă privim din acest punct de vedere, religia ne învață tot ceea ce ne poate învăța cunoașterea de simț comun- de la prejudecăți periculoase, la intuiții sublime, care se pot transforma în ipoteze fructuoase de cercetare. Oare cum privește agronomul modern spre agricultura Evului Mediu? Nu știu cât simte acum că “are de învățat de la ea”, sau cât apreciază că poate găsi în ea sursa unor ipoteze utile de cercetare. Dar dacă este onest, recunoaște că există un fir roșu care îl leagă de primul om care a pus o sămânță în pământ și a udat-o, și care văzând-o crescând, a continuat să o ude;  fir  roșu care trece prin încercări mai mult sau mai puțin roditoare, dar care au purtat în stăruința lor germenii gândirii științifice. Doar omul de știință nu a fost creat din lut, în ziua a șasea!

 De ce-ar privi altfel în urmă omul modern preocupat de morală?

Spre un test de (a)teism- (a)gnosticism...

 Iată, așadar, contribuţia promisă lui Victor la optimizarea testului de credinţe religioase. Sau poate doar contribuiţia la o mai profundă tulburare a apelor…

 Pentru început, trebuie să recunosc că eu mă regăsesc destul de bine în rezultatul testului, lucru care mă face să îi dau destul de mult credit- se pare că spune “ceva”! Pe de altă parte, mă tem că nu spune despre noi  exact ceea ce îşi propune, aşadar am câteva sugestii. Poate clarificăm împreună unele ambiguităţi şi să reuşim să construim un test cât mai “ştiinţific”.:)

   Referitor la axa teism-ateism:

 În primul rând, cred că cele mai multe dintre întrebări sunt foarte potrivite și ajută la o poziționare destul de corectă pe axă.

 Pe de altă parte, mi-aș dori și eu să se facă distincţia între deism şi teism; pentru că deja unele dintre întrebări se referă la deism, iar altele la teism, cred că pot fi reformulați sau eventual generați încă 1-2 itemi pentru fiecare, astfel încât cele două dimensiuni să fie analizate separat.

În același timp, unele întrebări nu cred că se leagă de această axă, de exemplu:

-“credinţa este necesară pentru înţelegerea realităţii”- o asociez mai mult cu axa (a)gnosticismului, pentru că se referă la validitatea unei anumite abordări pentru înţelegerea lumii;

-“se poate dovedi logic că universul este guvernat de o conştiinţă sau o persoană”- ar fi o întrebare cheie pentru Gnosticism;

- “trebuie să fii recunoscător…” – asta mi-a scăzut şi mie mult scorul, cam greu sa nu fiu recunoscătoare J

 Per ansamblu, însă, imaginea conturată se apropie de realitate.

 Axa gnosticism-agnosticism mi se pare puțin mai problematica…

 În primul rând, dacă definim agnosticismul ca pe o dimensiune separată, nu mi se pare în regulă să folosim răspunsurile de la întrebările de pe prima axă. Dacă pentru a fi gnostic cântăreşte foarte mult să fii în primul rând un om care crede puternic un anumit lucru, nu prea mai este nevoie de o reprezentare bidimensională, este suficient să te plasezi la extrema unui continuum…

 Eu nu prea împărtăşesc, de fapt, perspectiva asupra relaţiei ateism- agnosticism de la care s-a plecat şi care, întradevăr, este congruentă cu folosirea aceloraşi întrebări pentru ambele axe. Aşa cum arătam mai demult, văd în primul rând diferenţa dintre cele două dimensiuni ca pe diferenţă între credinţe de ordinul 1 şi metacredinţe şi cred că ar trebui abordate numai prin întrebări separate.

În al doilea rând, dacă identificăm mai multe dimensiuni ale (a)gnosticismului, ar trebui să ne fie clară diferenţa dintre ele şi ar mai trebui să analizăm să vedem cum corelează, pentru a decide dacă putem face un scor compozit din ele, sau nu. Întrebările testului se referă la:

-încrederea în propria credinţă 

-credinţa că propria credinţă ar trebui împărtăşită de alţii

-disponibilitatea de te expune la convingeri opuse, etc.

Rămâne deschisă întrebarea dacă toate acestea sunt dimensiuni valide ale “(a)gnosticismului” sau reflectă alte tipuri de metacredinţe şi atitudini referitoare la credinţele religioase, care se pot asocia sau nu cu (a)gnosticismul.

Oricum, dacă plecăm de la ideea că (a)gnosticismul se leagă în primul rând de credinţele referitoare la posibilitatea de a stabili valoarea de adevăr a unor propoziţii despre Divinitate, atunci, cele mai multe dintre întrebări ar trebui să se refere la acest aspect, nu la aspecte colaterale.

Să dau un singur exemplu, pentru a ilustra necesitatea unei mai bune clarificări conceptuale: dacă o persoană este agnostică convinsă- aşadar crede că nu există nicio metodă validă prin care să se poată stabili valoarea de adevăr a propoziţiei “Dumnezeu există”, nu avem niciun motiv să credem că persoana respectivă ar fi mai dispusă să ia în considerare că şi-ar putea schimba poziţia. Dimpotrivă, un agnostic fundamentalist, ar putea fi cea mai rigidă persoană din lume, pentru că ea, prin natura ei, nu crede în “argumente”, nici dintr-o tabără, nici din cealaltă. De asemenea, este greu de spus cine preferă mai mult asocierea cu persoane de aceeaşi credinţă: un gnostic care crede într-o metodă validă pentru a cunoaşte dacă există sau nu Dumnezeu (dar nu ştie sigur dacă metoda respectivă, ii fundamentează propriile credinţe J)) sau un agnostic care îşi  pune oricum vată în urechi la argumentele tuturor?

Ca să nu mă lungesc, deocamdată cred că e mai bine ca întrebările referitoare la dimensiunea gnosticism-agnosticism să vizeze numai două dimensiuni:

-                 Credinţa că există o metodă validă pentru a răspunde la diferite întrebări legate de existenţa Divinităţii şi a acţiunii ei în Univers – ştiinţa sau revelaţia Divină; (şi aici, din nou, la modul ideal s-ar face  distincţia între (a)gnosticismul faţă de deism şi (a)gnosticismul faţă de teism) -2-3 întrebări;

-            Credinţa că propriile credinţe referitoare la Divinitate sunt fundamentate pe o metodă validă de cunoaştere- ştiinţa sau revelaţie Divină; 2-3 întrebări.

Ar rămâne de verificat ulterior, dacă celelalte aspecte- de exemplu,  disponibilitatea de a-ţi schimba punctul de vedere sau de modul  în care îți prezinţi credinţa în faţa celorlalţi se asociază sau nu cu (a)agnosticismul.

În concluzie, îi multumesc lui Victor că mi-a redeşteptat interesul pentru construirea unei scale de ateism-agnosticism. Chiar aş vrea să încep lectura “serioasă” a materialelor pe această temă şi m-aş bucura de companie.:) Deocamdată, recomand testul în varianta lui actuală- cred că reflectă destul de bine locul în care te plasezi pe axa teism-ateism şi vigoarea investită în poziţia pe care o ai!

Stiinta nu e „totul”...

      Aceasta este, probabil,”argumentul” anti-stiinta pe care il auzim cel mai des. Stiinta nu poate oferi raspuns intrebarilor morale, nu poate spune care este sensul vietii, nu poate explica, decat stivind colorala de minuni, ceea ce suntem. De multe ori, acest “nu poate” este rostit cu un sentiment de usurare: ne pare bine ca nu poate! O pudoare ciudata ne face sa ne dorim tainele stiute in siguranta, ferite de lumina, ca si cum ceea ce are realitatea mai de pret nu ar putea trai decat in penumbra. Ne invaluie spaima ca ceea ce este valoros ar putea fi distrus de cunoastere…

Marturisesc ca nu am fost imuna in fata acestei anxietati. Tocmai pentru ca m-a bantuit si pe mine multa vreme (“deconvertirea” mea a fost lunga), am fost silita sa caut raspunsuri la intrebarea: Ce incercam sa protejam atunci cand ne temem de stiinta? Ce pierdem atunci cand castigam “explicatii”?

Imi amintesc foarte bine de acest sentiment. Vedeam explicatiile stiintifice ca fiind “reductioniste”, limitate. “Simteam” ca orice formula explicativa lasa ceva pe dinafara, ceva important, valoros, care odata scos din ecuatie, odata ignorat, se distruge. Stiinta imi parea, pur si simplu, incompleta si ingamfata. Adevarata Cauza era in alta parte si neglijarea ei o traiam aproape ca pe un sentiment de jignire, de ranire personala. Imi aduc aminte de vremurile in care nici macar nu concepeam ca unele domenii mai sensibile, cum ar fi dragostea sau sexualitatea, pot sa fie analizate stiintific. Ideea ca iubirea sau bunatatea pot fi explicate prin gene, hormoni sau cognitii, o consideram de-a dreptul ofensatoare…Unele trairi, gesturi sau relatii imi pareau, pur si simplu, imbibate de sacru.

Ce se afla, oare, in spatele acestor angoase? 

In primul rand, spun multi, exista Ceva dincolo de lumea aceasta. Lumea naturala nu este totul…Acel ceva valoros, important si Cauza a tuturor lucrurilor, transcende Cosmosul si e o nebunie sa crezi ca il poti aduce vreodata in laborator. S-ar putea sa fie asa, dar…problema este fara solutie, pentru ca nimeni nu a inventat vreodata o metoda prin care sa poate fi cuprinsa o astfel de realitate. Daca cunoasterea stiintifica are limite, nu avem niciun motiv sa credem ca alte forme de cunoastere ar avea mai mult succes pentru intelegerea transcendentului. “Cunoasterea teologica” nu exista. Nicio traire, oricat de profunda, de intensa, de transfiguratoare ar fi, nu poate constitui “dovada” a nimic. Iubirea de Dumnezeu este o bucurie, dar nu este un argument. Si atunci, de ce ne-am teme de stiinta?  Daca ignora absolutul, e doar un absolut despre care, oricum, nu am stiut niciodata nimic. 

Dar stiinta mai ignora ceva, si asta ne jigneste mult mai tare. Ea cauta sa descopere legitatile generale ale lumii in care traim. Or, noi….suntem unici si originali, nu-i asa? Daca citesti lucrarile din sfera teoriei conspiratiei, observi ca frica de uniformizare este una dintre temele cele mai comune. Colegii nostri din diferite traditii spirituale, mai vechi si mai noi, vorbesc despre “iluzia eului”, in vreme ce unii umanisti isi fac chip cioplit din “unicitatea” fiecarei fiinte. Iar stiinta atinge, aici, un punct sensibil. Inspaimantator, dar se pare ca suntem cu totii explicati de aceleasi legi. Nici liberul arbitru nu mai este ce a fost. Pentru stiinta, Sinele se descompune si se stinge, fara sa ajunga vreodata sa explice ceva. Si asta poate sa doara mai mult decat pierderea lui Dumnezeu. Ne-am fi dorit, poate, ca macar una dintre Cauze sa le gaseasca in irepetabilitatea noastra. Si eram gata sa platim pentru asta cu spaima Judecatii de Apoi…

       Ce ne ramane de facut? Poate colegii mei mai rationali o vor considera o concesie nepermisa oferita partii de “simtire”, dar mi-am gasit refugiu in ideea ca desi stiinta poate/va putea explica totul, exista lucruri pe care nu isi propune sa le descrie…Si unul dintre ele este tocmai aceasta unicitate a persoanei, pentru care trebuie sa cautam metode de cunoastere complementare. Fundamentalistii rationalismului s-ar putea arata indignati: “dar este o iluzie! de ce ne-am ocupa de ea?”. Hm...cam asa este. Cel mai probabil, toate elementele care dau originalitate individului reprezinta “doar” epifenomene. Altii considera ca este treaba artistilor sa se ocupe de cunoasterea idiografica. Nu prea cred. Arta surprinde mai degraba realitatea sub forma unor prototipuri; nivelul de generalitate este, desigur, mai scazut decat in stiinta, dar nu coboara pana la reprezentarea individualului.

Eu voi merge pe drumul deschis de umanisti. Persoana merita cunoscuta. Desi e, poate, doar o frumoasa iluzie de-a noastra, nu o vom lasa sa se stinga; in cele din urma, nici zeii Ratiunii nu sunt atotbuni cu noi, pentru a merita si aceasta ofranda. Iar persoana nu o poti cunoaste decat intrand adanc in relatie cu ea. Numai legaturile intime, personale, autentice, iti ofera cadrul necesar ca sa iti poti forma reprezentarea traseului unic si original in care s-au actualizat legile naturii pentru a-l construi pe Celalalt. Pentru mine, acestea sunt singurele metode “complementare” de cunoastere: atentia calda, empatia, comunicarea, deschiderea sau ascultarea, oferite unui Altul irepetabil. M-am impacat cu faptul ca gesturile parintilor, ale surorilor, ale prietenilor mei sau ale barbatilor pe care i-am iubit, sunt la fel de explicabile stiintific ca si iubirea mea pentru ei. Dar pot sa il “recunosc” pe fiecare in parte… :).

Daca sufletul exista, totul e permis...

O discutie interesanta despre legea morala si religie a fost gazduita, de curand, pe blogul colegilor care nu cred ca exist. Apreciez mult eforturile lui Claudiu de a clarifica diferentele dintre diferitele tipuri de reglementari normative, dar si mai mult argumentele impecabile ale oponetilor sai. Dialogul, care merita urmarit in intregime, mi-a activat si mie niste intrebari mai vechi…

Un lucru mi-a ramas neinteles: Ce importanta mai are moralitatea, daca exista suflet si Dumnezeu? Daca sufletul exista sau daca Dumnezeu face posibila viata vesnica, ce greutate mai are porunca "sa nu ucizi"? Nimic nu este ireparabil, daca cel pe care l-ai ucis merge pe lumea cealalta, sau este "inviat". Daca vecinul tau este nemuritor, atunci este mai grav sa ii iei locul de parcare decat sa il omori, pentru ca ii produci mai multa suferinta in primul caz. Ce greutate mai are legea morala intr-o lume in care totul este reparabil? In care nu exista consecinte reale ale comportamentului? In care, de fapt, nu poti face, cu adevarat, Raul?

Ce relevanta are moralitatea pentru o fiinta invulnerabila, asa cum este Dumnezeu? De ce s-ar gandi vreodata cineva atotputernic la Bine si la Rau? Nu au nicio legatura cu el. Nimic nu il poate atinge, nimic nu il poate rani, nimic nu il poate ucide. Unul dintre cele mai absurde concepte din cate exista este acela de “manie divina”. Furia este o emotie ce apartine prin excelenta unei creaturi vulnerabile, unei fiinte capabile de suferinta si de moarte. La masa dezbaterilor despre Bine si Rau, Dumnezeu ar trebui sa fie ultimul invitat. Paradoxal, dar s-ar putea sa fie singurele concepte pe care mintea atotstiutoare a celui vesnic, si creatorul fiintelor cu suflet, sa nu le poata intelege. Pentru ca nu poate muri; sau pentru ca poate invia; sau, pur si simplu, pentru ca isi poate repara greselile.

Morala este importanta tocmai pentru ca este relativa si pentru ca Dumnezeu nu exista. Pentru ca nu exista absolut, actiunea morala iti cere un angajament complet si permanent. Nu ai dreptul sa incetezi sa sa fii atent, sa simti, sa gandesti! Ai datoria sa intelegi legile naturale ale lumii in care traiesti, ai datoria sa iesi din tine si sa il cunosti pe celalalt, ai datoria sa fii prezent cu toata fiinta in realitate. Nu ai dreptul sa te odihnesti cu tamplele la picioarele autoritatii, pentru ca tu esti cel care trebuie sa faca Judecata de Dinainte de act. Iar pentru ca Dumnezeu nu exista, consecintele faptelor tale sunt eterne. Nimeni nu iti poate repara greselile, nimeni nu te poate ierta, nicio pedeapsa nu poate restaura dreptatea. Esti o fiinta care sufera si moare, intr-o lume de fiinte care sufera si mor, iar ceea ce faci este vesnic facut. Povestea cu iadul este doar o poveste frumoasa, este o amagire sa crezi ca suferinta te poate elibera de vina.

Acesta este pariul (post)umanismului: Daca iti pasa de Bine si de Rau, atunci ghideaza-te, in primul rand, dupa consecintele pe care le au actiunile tale asupra fiintelor vulnerabile. Nici daca exista, nici daca nu exista zei, nu pierzi nimic din punct de vedere moral, pentru ca pe zei nu ii poti rani, ingnorandu-i. Daca pui, insa, respectarea legilor “absolute” inaintea intereselor unor fiinte capabile de moarte, atunci risti sa faci Raul, pentru ca suferinta si moartea celor vulnerabili ar putea fi ireparabile. 

Totusi, Lex are dreptate (sau, nu exista agnostici)...

In contextul celebrei discutii despre agnosticism, Lex spunea la un moment dat:

Cu ce se schimbă comportamentul celui care afirmă "dumnezeu există"? asta ar fi o judecată comportamentalistă. Eu din experienţa mea nu observ mare diferenţă între atei şi teişti, oamenii se lasă prostiţi de multe lucruri iraţionale fie religie, fie economie, fie psihologie, etc. Nu văd delimitarea asta între "cred că nu există dumnezeu" şi "cred că există dumnezeu" ca având o relevanţă. Nu cred că există credinţe care să influenţeze comportamentul.


Titlul articolului induce in eroare. Nu cred ca Lex are dreptate atunci cand adopta o pozitie nihilista sau un behaviorism fundamentalist.:) Dar cred ca are dreptate in legatura cu altceva: ceea ce conteaza pana la urma, este comportamentul!.

In acelasi context, il citez si pe godless: „Certitudinile absolute sunt inutile. Chiar dacă ştii sigur că nu o să-ţi pice un meteorit în cap, nu vei proceda la o acţiune diferită de aceea la care ai proceda dacă ştii că probabilitatea ca un meteorit să-ţi pice în cap este 0,00002%.[..] Nu putem şti nimic cu certitudine absolută. Şi ce? Dacă tot nu ne foloseşte la nimic, de ce ne-am sinchisi de acest fapt?”
Intrebarea este: daca judecam strict din punct de vedere al modului in care iau oamenii deciziile si actioneaza, care sunt diferentele dintre atei, agnostici si teisti? Care mai este locul agnosticilor?

Raman in cadrul paradigmei cognitive din psihologie. Modelul utilitatii asteptate, arata ca procesul luarii de decizii presupune alegerea uneia dintre mai multe variante de actiune si ca, daca judecam rational, atunci vom alege varianta cea mai utila, cu sansele cele mai mari de succes.

In realitate, insa, luarea decizlor este afectata de mai multe fenomene:

1. multe dintre „judecatile” pe care le facem apar automat si/sau inconstient, ceea ce inseamna ca ele scapa in mare parte unei evaluari logice, rationale; astfel, apar tot felul de „intuitii”, apar impulsuri puternice de a face un anumit lucru, sau dimpotriva inhibitii carora nu le gasim justificarea

de exemplu: „simt ca (nu) este bine sa fac asa”, „ceva ma retine in a face x, y, z”

2. este greu sa estimam corect care sunt „beneficiile” si „costurile” actiunilor noastre
3. este greu sa estimam corect probabilitatea de aparitie a unor evenimente (a consecintelor actiunilor noastre, a reusitei, etc)

Ce inseamna ca luam decizii in mod teist sau a-teist? Fara sa am pretentia ca as epuiza subiectul, cred ca putem spune ca teismul se manifesta printr-una sau mai multe dintre urmatoarele tendinte:
1. Tendinta de a atribui „intuitile” proprii unei „inspiratii” venite din exterior. Cu cat este mai ridicata tendinta de a atribui altcuiva propriile emotii, cu atat putem spune ca decizia este mai „teista” .

exemplu: „Simt ca nu este bine sa investesc bani in afacerea X”
varianta teista: „M-am rugat la Dumnezeu sa imi dea intelepciune si el m-a indrumat sa nu investesc bani in afacerea x”

Acest „simt” inseamna, insa, cel mai probabil „mi-e frica sa...” si apare datorita faptului ca o parte dintre evaluarile pe care le facem asupra situatiei se desfasoara inconstient; nu ne dam seama de toate etapele prin care trece gandirea noastra, uneori, constientizam doar emotia care apare la sfarsit.

Mai mult, pot fi atribuite in exterior si propriile nevoi, dorinte, sau tendinte automate spre o anumita actiune:

exemplu: „Ma simt atras de o alta femeie in afara de sotia mea.”varianta teista: „Diavolul ma indeamna...”

2. Estimarea unor costuri sau beneficii suplimentare, plecand de la un set de conceptii cu privire la relatia dintre divinitate si lume. Cu cat te raportezi la mai multe consecinte de acest fel, cu atat decizia este mai teista.

exemplu: „Daca imi insel sotia, asta va avea anumite costuri”

varianta a-teista: „relatia de incredere pe care o am cu sotia va fi afectata”, „ma voi simti vinovat pentru ca am spus o minciuna”, „nu voi mai fi omul integru care imi doresc sa fiu”

varianta teista: toate cele de mai sus, plus estimari specifice legate de relatia cu divinitatea: „relatia mea cu dumnezeu va fi afectata”, „dumnezeu se va mania si ma va pedepsi/ se va supara”, „ma voi simti ca un pacatos” etc

3. Estimarea unor probabilitati crescute pentru consecintele vizate la punctul 2. Cu cat estimezi o probabilitate mai mare pentru acest tip de consecinte, cu atat decizia e mai teista.

exemplu
varianta a-teista: „Sansele ca Dumnezeu sa se supere daca imi insel sotia sunt atat de mici incat nu are rost sa iau in calcul acest lucru”

varianta teista: „Cu siguranta Dumnezeu o sa se supere, ar insemna sa fiu nebun sa nu iau asta in considerare”.

Prin urmare, teismul, in cadrul procesului de luare a deciziilor, inseamna, pur si simpu, faptul ca iei in calcul anumite consecinte suplimentare, legate de relatia cu divinitatea. Ateismul inseamna ca iei deciziile in mod normal, judecand consecintele variantelor de actiune, fara sa mai introduci elemente legate de relatia cu divinitatea, sau, inseamna ca le atribui acestora din urma o probabilitate foarte mica de aparitie. Raman deschise mai multe intrebari:

a. Exista diferente „reale” intre atei si teisti? Cu alte cuvinte, toate aceste variabile suplimentare pe care le-am amintit ca specifice deciziilor „teiste”, au ele un impact semnificativ asupra variantei de actiune alese?”
In exemplul de mai sus, si decizia teista si cea ateista pot duce la acelasi rezultat: omul alege sa nu isi insele nevasta, chiar daca pentru motive diferite. Faimoasele studii legate de deciziile morale, par sa ii dea, cel putin partial, dreptate lui Lex. Atunci cand sunt confruntati cu anumite dileme morale, si ateii si teistii tind sa dea raspunsuri similare. Aceasta nu inseamna ca lucrurile stau la fel si atunci cand vine vorba despre deciziile luate in situatii normale, de viata.(Am printat deja niste articole interesante pe tema asta si o voi aborda intr-un post viitor :) )

b. Iau ateii intotdeauna decizii „a-teiste”, iar teistii intotdeauna decizii „teiste”? Am mai explorat un pic problema ambivalentei si in primul articol.
Ce putem spune despre decizia crestinului care alege, pana la urma, sa isi insele sotia? Probabil ca, cel putin pentru o perioada scurta de timp ignora (pe langa sentimentele sotiei) si sentimentele lui Dumnezeu! :D Sau ii atribuie, momentan, o probabilitate mai mica de a exista si de a se supara? L-am putea numi „ateism temporar?”

Pentru "teismul temporar", repet exemplul a lui Zergu. De ce nu a distrus iconita? Probabil pentru ca, momentan, a atribuit o probabilitate mai mare pedepsei divine decat de obicei...Printre altele, acesta este unul dintre rolurile simbolurilor religioase (a icoanelor, crucii, etc): sa iti aduca aminte de elementele acelea "suplimentare", relevante pentru luarea deciziilor.

[Desi aici mai sunt si alte explicatii. Nici eu nu prea pot manifesta comportamente "blasfemiatoare" fata de simbolurile religioase, dar cred ca e si datorita empatiei- pur si simplu stiu ca sunt foarte importante pentru anumite persoane]

c. Exista decizii agnostice? In primul rand, asa cum spune si godless, indiferent daca atribui o probabilitate 0 sau o probabilitate apropiata de 0 unei consecinte, rezultatul practic este acelasi! Daca tu crezi ca exista o sansa de 1% ca Dumnezeu sa existe, este foarte probabil sa te comporti ca si cum ai estima o sansa de 0%; asta inseamna vei lua cel mai des decizii a-teiste.
Pe de alta parte, daca estimezi ca sansa ca Dumnezeu sa existe este suficient de mare pentru ca sa merite luat in considerare, atunci il iei pur si simplu in considerare!- ceea ce inseamna ca decizia ta este una teista. Teoretic, e suficient sa atribui o probabilitate de 5% existentei lui Dumnezeu, pentru ca valoarea utilitatii asteptate sa se modifice.
In practica „nu stiu” devine fie „nu stiu, dar sunt sanse atat de mici incat nu merita luat in considerare” (ateism), fie „nu stiu, dar cred ca trebuie luat in calcul” (varianta teista). Nu prea vad calea de mijloc.

Ca un raspuns pentru intrebarea de inceput a lui lazypawn, atunci cand credintele coboara in comportament, locul agnosticilor nu mai e nicaieri...