Nimic bun de invatat...

Nimeni nu are nimic bun sau folositor de invatat de la nici o religie . Tot ce stim despre orice si despre tot, stim de la oamenii care au aflat si au cercetat si au verificat si au experimentat si au descoperit : oamenii de stiinta. Nimic nu am aflat vreodata, "noi = omenirea"- de la nici o religie.

Igor (Facebook, 2014)

Sunt și nu sunt de accord…

Aproape fiecare manual de psihologie din facultate începea cu distincția dintre cunoașterea științifică și cunoașterea de simț comun. Prima se remarcă prin caracterul ei sistematic și obiectiv, prin reprezentativitatea eșantioanelor investigate și replicabilitate, prin caracterul organizat al demersului și reglementarea lui în cadrul unei comunități științifice. “Cunoaștere de simț comun”  este numită simandicos încercarea omului obișnuit de a înțelege lumea din jurul său; ea are un caracter spontan și subiectiv, e limitată atât de orizontul îngust al experienței de viață a individului, cât și de slaba lui capacitate de a selecta ceea ce este relevant dintre informațiile care-i asaltează simțurile, este fragmentară și contextuală; aș adăuga că reglementarea ei ține de anumite practici validate cultural.

Unul dintre motivele pentru care autorii de manuale își încep pledoaria cu această distincție, este faptul că bobocul de la psihologie vine deja cu un bagaj consistent de cunoștiințe de simț comun- despre viață, relații, învățare, sănătate și boală, etc. Iar unul dintre cele mai importante lucruri pe care va învăța să le facă în facultate va fi diferența între cele care rezistă la testul investigației științifice, și cele care cad cu brio acest test.

Mai este, însă, un aspect important: cele două tipuri de cunoaștere se află mai degrabă pe un un continuum, decât plasate în sertare complet separate. Astfel, orice demers de cunoaștere are un caracter mai mult sau mai puțin sistematic, implică demersuri cognitive cu niveluri diferite de elaborare, și are un potențial mai crescut sau mai redus de a conduce la concluzii valide și generalizabile. Între validitatea experienței fragmentare ale individului, pe de o parte și cea a experimentului științei tari, pe de altă parte, există foarte multe nuanțe. Referindu-ne, ca un exemplu, la domeniul psihologiei, am putea spune că stereotipurile despre homosexuali ale vecinului de palier reprezintă o nuanță de pe continuumul cunoaștere de simț comun- știință, iar un roman de Tolstoi reprezintă o cu totul altă nuanță.

Și aici începe blasfemia...Eu cred că seturile de asumpții, teorii, modele și norme care alcătuiesc ceea ce numim în mod obișnuit „o religie” nu se referă la altceva decât la puncte diferite aflate pe acest continuum. Nu cred într-o “cunoaștere teologică” sau “religioasă”, ca metodă validă de investigare a realității, nu cred în validitatea revelației. Din acest punct de vedere, religia nu are ce sa ne invețe, pur și simplu pentru că ea nu există ca un demers de cunoaștere de sine stătător.

Pe de altă parte, dacă concepțiile și normele care reglementează practicile religioase intră undeva în granițele cunoașterii de simț comun, ele nu sunt egale unele cu altele. Între „așa fac pentru că așa mi-a spus Dumnezeu” și  „așa practic meditația pentru că în urma experienței am constatat că obțin cele mai bune rezultate”, este o distanță de la Cer la Pământ (sic!). În primul caz, este vorba, cel mai adesea, despre un raționament emoțional, în care persoana își validează concepțiile prin sentimentul de certitudine pe care îl are față de acestea; în cel de-al doilea caz ne aflăm cu un picior în metoda experimentală- de fapt, poate fi vorba despre o gândire experimentală autentică, dar aplicată la o experiență limitată de viață, ceea ce face  problematică generalizarea.

Dacă privim din acest punct de vedere, religia ne învață tot ceea ce ne poate învăța cunoașterea de simț comun- de la prejudecăți periculoase, la intuiții sublime, care se pot transforma în ipoteze fructuoase de cercetare. Oare cum privește agronomul modern spre agricultura Evului Mediu? Nu știu cât simte acum că “are de învățat de la ea”, sau cât apreciază că poate găsi în ea sursa unor ipoteze utile de cercetare. Dar dacă este onest, recunoaște că există un fir roșu care îl leagă de primul om care a pus o sămânță în pământ și a udat-o, și care văzând-o crescând, a continuat să o ude;  fir  roșu care trece prin încercări mai mult sau mai puțin roditoare, dar care au purtat în stăruința lor germenii gândirii științifice. Doar omul de știință nu a fost creat din lut, în ziua a șasea!

 De ce-ar privi altfel în urmă omul modern preocupat de morală?