Este umanismul secular o formă de creştinism? (1)

 Aici e filmuletul de plecare: 

 http://www.youtube.com/watch?v=5lRJMsl6wYg

Principalele idei expuse deAlexandru (şi îl rog să mă corecteze dacă nu am înţeles bine), sunt: umanismul este o doctrină care susţine, printre altele, că omul este în centrul universului, că există o specie umană, un fel de „toţi” şi că toţi oamenii sunt egali; această doctrină îşi are originea în principal în creştinism (deşi sunt recunoscute anumite elemente umaniste şi în celelalte religii avraamice); aceste idei ale umanism-creştinismului nu sunt raţionale. Ei bine, ca de obicei, Alexandru has a point! :) Şi, tot ca de obicei, eu nu sunt de acord (decât parţial) cu el...

Să începem cu delimitările conceptuale. În primul rând, aşa cum remarcau şi alţi comentatori în discuţiile desfăşurate pe Facebook, ideea că omul este în centrul universului nu este esenţială pentru abordarea umanistă. Este greu de spus în ce constă exact esenţa umanismului, dar cred că majoritatea colegilor de doctrină ar fi de acord cu mine că nu putem vorbi despre umanism fără a face referire ideea de demnitate umană. Ne putem limita aici la o definiţie simplă de dicţionar, demn = 1.capabil 2.respectabil. Consider, aşadar, că punctul comun al tuturor doctrinelor umaniste imaginabile este afirmarea  acestui caracter respectabil al omului, iar istoria umanismului se confundă într-o anumită măsură cu istoria demnităţii umane. 

Ce relaţie este între afirmarea demnităţii umane şi religie?  O, cum ar spune Facebook, o „complicated relationship”! Şi asta pentru că religia, prin natura ei reprezintă un ansamblu de credinţe care sunt adesea contradictorii. Un lucru care îmi displace este această tendinţă de a trata nu numai religiile (creştinism, iudaism, islam, etc) ca pe nişte monoliţi, dar însăşi Religia, ca pe un sistem omogen de gândire (pentru a apoi să te întrebi de ce apar contradicţii!). O doctrină religioasă poate fi analizată la fel ca o paradigmă ştiinţifică, reprezentând un set de credinţe structurate la mai multe niveluri:

-asumpţii fundamentale (de exemplu, idei centrale despre univers şi poziţia omului în cadrul acestuia); aceste idei îşi pun amprenta asupra modului în care este structurată doctrina, dar de multe ori ele sunt implicite, nu sunt formulate ca atare şi  pot fi deduse numai din corpul de „teorii”;

-teorii- doctrina religioasă propriu-zisă- cu tot setul ei de concepţii despre facerea lumii, facerea omului, sensul vieţii, judecata de apoi, etc.;

- modele- un fel de teorii mai aplicative, care orientează direct practica- de exemplu, pilde care transmit anumite învăţături morale.

Desigur, ideile care se regăsesc într-o paradigmă ştiinţifică sunt supuse mereu confruntării cu realitatea empirică, aşa că, în timp vor fi eliminate în mod natural contradicţiile, ceea ce face ca o paradigmă ştiinţifică să apară „curată”, coerentă. Nu la fel se întâmplă, însă, în cazul unei paradigme religioase, unde, lipsind confruntarea cu empiricul, se pot aduna sub aceeaşi cupolă o mulţime de contradicţii. Cum reuşeşte fiecare să dea un sens acestor contradicţii, este o chestiune care ţine de psihologie (psihologia normalului! J).

Pe de altă parte, critica unei anumite doctrine religioase în ansamblul ei, are şi ea un sens, pentru că religiile aşa se prezintă pe ele, ca nişte monoliţi. Adică, dacă cineva vine şi afirmă că „p şi q şi x şi z”, iar tu eşti de acord cu p, q şi x, dar nu eşti de acord cu z, din punct de vedere logic vei respinge întreaga conjuncţie, pentru o singură propoziţie falsă.Totuşi, cred că e mai corect să spunem cu ce suntem şi cu ce nu suntem de acord din doctrina.

   Acestea fiind spuse, ne putem aştepta ca într-o paradigmă (doctrină) religioasă să găsim atât credinţe care afirmă demnitatea umană (credinţe umaniste), cât şi credinţe care ignoră sau resping această demnitate. Acest lucru se întâmplă pentru că, tema naturală a religiei este condiţia omului şi locul lui în univers. Şi cum nu este susceptibilă de a genera răspunsuri contradictorii această condiţie, a trestiei care ştie că moare, cum spunea Pascal? Aici mi se pare că Alexandru face o confuzie. Sigur că paradigma religioasă se construieşte în jurul întrebării: „Ce este omul şi care e locul lui în Univers?”, este absolut normal. Păi, din moment ce această paradigmă este construită de către om, şi reprezintă, într-o anumită măsură, încercarea lui de a aduna într-un sistem coerent toate credinţele intuitive despre sine şi despre lume doar nu se va centra în jurul întrebării „Care este locul câinelui în univers?”.
   Centralitatea acestei întrebări nu trebuie confundată, însă, cu un posibil răspuns greşit la întrebare, şi anume: „Omul este în centrul Universului”. Este un răspuns greşit, care, într-adevăr, se strecoară atât prin paradigmele religioase, cât şi în unele versiuni ale umanismului secular. Poate fi o idee greşită, dar care să fi avut efecte funcţionale, per ansamblu, si acesta e un aspect pe care îl voi aborda puţin mai jos; în prezent, însă, cred că este puţin periculoasă pentru umanism, pentru că oferă un eşafodaj foarte fragil pentru ideea demnităţii umane. Dacă demnitatea noastră este fundamentată pe ideea că suntem într-un fel sau altul centrali, speciali, de neînlocuit sau că ni se cuvine vreun tratament mai aparte, atunci riscăm să ne pierdem prea uşor demnitatea. Aşadar, da, de acord, omul nu este în centrul universului, umanismul modern trebuie să combată această erezie.Strâns legat de asta, una dintre prejudecăţile umanismului ateu contemporan este aceea că religia priveşte omul ca pe o fiinţă slabă, neajutorată, „stricată”, în vreme ce ştiinţa îl vede ca pe o fiinţă frumoasă, raţională, bună, completa. Chiar circula zilele trecute pe aici o poză cu o dulceaţă de fetiţă  pe care religia o vedea ca  pe un nimic, iar ştiinţa se uita la ea ca la o minune! :) Foarte fals, cel puţin din câte ştiu eu despre ştiinţa şi religie. Ca antidot la asemenea bomboane otrăvite, chiar este recomandată vizionarea de 2-3 ori a clipului lui Alex, iar apoi repetarea de 3 ori a mantrei: "Nu ne place întotdeauna ce spune ştiinţa. Dar hai să păstrăm un pic de demnitate!".    

            

Dar ceea ce mă zgârâie cu adevărat pe timpan este această asociere accentuată (să nu spun obsesivă) pe care o face Alexandru între umanism şi creştinism. E adevărat că umanismul modern are aşa, o dulceaţă, o melancolie socialist-creştină...Si promit ca voi trata cu toata seriozitatea tema ideilor crestine umaniste intr-un post ulterior. Dar dacă vezi esenţa umanismului în ideea demnităţii umane, atunci rădăcinile lui trebuie căutate ceva mai adânc. Şi în primul rând, nu înţeleg cum poate fi ignorată contribuţia iudaismului. Cum adică „şi iudaismul” este umanist (dar parcă nu la fel de umanist ca creştinismul)?  Oricât de inumană ar fi omorârea cu pietre, sau de lipsite de omenie alte fapte ale vechilor evrei, sau oricât de neomenos le-ar fi zeul, din istoria demnităţii umane nu prea putem şterge momentul în care omului i-a venit prima dată ideea că celui care a creat universul i-a venit ideea să încheie un legământ cu el. Alunecă în infatuare? Hm, poate o concesie riscantă. Dar cum nu este demnă această idee a participării omului la istorie ca partener a lui Dumnezeu?  Dacă Alexandru chiar doreşte să ne considere o religie, atunci mai corect ar fi să îşi intituleze clipul „umanismul secular- a patra religie avraamică” (sper sa nu ma ia chiar in serios :P).

Aaaa... mai este un aspect: iluzia omului. „Cum i-a venit unui om ideea iraţională că există Omul?”, se întreabă revoltat filosoful... „Numai Religia a putut pune în mintea lui o asemenea bazaconie”, răspunde ateul militant interior. :) Acuma, ăsta chiar ar fi un subiect separat de discuţie . Dar, pe scurt, oul sau găina: ideea de unitate (a unui tribm a rasei, a speciei umane) sau religia (cum ai conceptualiza-o- ca paradigmă, sistem politic, etc). Eu aş miza că ideea de unitate a apărut prima, dacă nu pentru alt motiv, măcar pentru că are o complexitate mai redusă. Şi promit un post viitor despre studiile din psihologia evoluţionistă referitoare la mecanismele de detectare a „înrudirii” – cum explică evoluţia faptul că ne considerăm fraţi şi surori.

              Mă duc să muncesc că dau faliment! Va urma...