duminică, 17 octombrie 2010

Stiinta nu e „totul”...

      Aceasta este, probabil,”argumentul” anti-stiinta pe care il auzim cel mai des. Stiinta nu poate oferi raspuns intrebarilor morale, nu poate spune care este sensul vietii, nu poate explica, decat stivind colorala de minuni, ceea ce suntem. De multe ori, acest “nu poate” este rostit cu un sentiment de usurare: ne pare bine ca nu poate! O pudoare ciudata ne face sa ne dorim tainele stiute in siguranta, ferite de lumina, ca si cum ceea ce are realitatea mai de pret nu ar putea trai decat in penumbra. Ne invaluie spaima ca ceea ce este valoros ar putea fi distrus de cunoastere…
Marturisesc ca nu am fost imuna in fata acestei anxietati. Tocmai pentru ca m-a bantuit si pe mine multa vreme (“deconvertirea” mea a fost lunga), am fost silita sa caut raspunsuri la intrebarea: Ce incercam sa protejam atunci cand ne temem de stiinta? Ce pierdem atunci cand castigam “explicatii”?
Imi amintesc foarte bine de acest sentiment. Vedeam explicatiile stiintifice ca fiind “reductioniste”, limitate. “Simteam” ca orice formula explicativa lasa ceva pe dinafara, ceva important, valoros, care odata scos din ecuatie, odata ignorat, se distruge. Stiinta imi parea, pur si simplu, incompleta si ingamfata. Adevarata Cauza era in alta parte si neglijarea ei o traiam aproape ca pe un sentiment de jignire, de ranire personala. Imi aduc aminte de vremurile in care nici macar nu concepeam ca unele domenii mai sensibile, cum ar fi dragostea sau sexualitatea, pot sa fie analizate stiintific. Ideea ca iubirea sau bunatatea pot fi explicate prin gene, hormoni sau cognitii, o consideram de-a dreptul ofensatoare…Unele trairi, gesturi sau relatii imi pareau, pur si simplu, imbibate de sacru.
Ce se afla, oare, in spatele acestor angoase? 
In primul rand, spun multi, exista Ceva dincolo de lumea aceasta. Lumea naturala nu este totul…Acel ceva valoros, important si Cauza a tuturor lucrurilor, transcende Cosmosul si e o nebunie sa crezi ca il poti aduce vreodata in laborator. S-ar putea sa fie asa, dar…problema este fara solutie, pentru ca nimeni nu a inventat vreodata o metoda prin care sa poate fi cuprinsa o astfel de realitate. Daca cunoasterea stiintifica are limite, nu avem niciun motiv sa credem ca alte forme de cunoastere ar avea mai mult succes pentru intelegerea transcendentului. “Cunoasterea teologica” nu exista. Nicio traire, oricat de profunda, de intensa, de transfiguratoare ar fi, nu poate constitui “dovada” a nimic. Iubirea de Dumnezeu este o bucurie, dar nu este un argument. Si atunci, de ce ne-am teme de stiinta?  Daca ignora absolutul, e doar un absolut despre care, oricum, nu am stiut niciodata nimic. 
Dar stiinta mai ignora ceva, si asta ne jigneste mult mai tare. Ea cauta sa descopere legitatile generale ale lumii in care traim. Or, noi….suntem unici si originali, nu-i asa? Daca citesti lucrarile din sfera teoriei conspiratiei, observi ca frica de uniformizare este una dintre temele cele mai comune. Colegii nostri din diferite traditii spirituale, mai vechi si mai noi, vorbesc despre “iluzia eului”, in vreme ce unii umanisti isi fac chip cioplit din “unicitatea” fiecarei fiinte. Iar stiinta atinge, aici, un punct sensibil. Inspaimantator, dar se pare ca suntem cu totii explicati de aceleasi legi. Nici liberul arbitru nu mai este ce a fost. Pentru stiinta, Sinele se descompune si se stinge, fara sa ajunga vreodata sa explice ceva. Si asta poate sa doara mai mult decat pierderea lui Dumnezeu. Ne-am fi dorit, poate, ca macar una dintre Cauze sa le gaseasca in irepetabilitatea noastra. Si eram gata sa platim pentru asta cu spaima Judecatii de Apoi…
       Ce ne ramane de facut? Poate colegii mei mai rationali o vor considera o concesie nepermisa oferita partii de “simtire”, dar mi-am gasit refugiu in ideea ca desi stiinta poate/va putea explica totul, exista lucruri pe care nu isi propune sa le descrie…Si unul dintre ele este tocmai aceasta unicitate a persoanei, pentru care trebuie sa cautam metode de cunoastere complementare. Fundamentalistii rationalismului s-ar putea arata indignati: “dar este o iluzie! de ce ne-am ocupa de ea?”. Hm...cam asa este. Cel mai probabil, toate elementele care dau originalitate individului reprezinta “doar” epifenomene. Altii considera ca este treaba artistilor sa se ocupe de cunoasterea idiografica. Nu prea cred. Arta surprinde mai degraba realitatea sub forma unor prototipuri; nivelul de generalitate este, desigur, mai scazut decat in stiinta, dar nu coboara pana la reprezentarea individualului.
Eu voi merge pe drumul deschis de umanisti. Persoana merita cunoscuta. Desi e, poate, doar o frumoasa iluzie de-a noastra, nu o vom lasa sa se stinga; in cele din urma, nici zeii Ratiunii nu sunt atotbuni cu noi, pentru a merita si aceasta ofranda. Iar persoana nu o poti cunoaste decat intrand adanc in relatie cu ea. Numai legaturile intime, personale, autentice, iti ofera cadrul necesar ca sa iti poti forma reprezentarea traseului unic si original in care s-au actualizat legile naturii pentru a-l construi pe Celalalt. Pentru mine, acestea sunt singurele metode “complementare” de cunoastere: atentia calda, empatia, comunicarea, deschiderea sau ascultarea, oferite unui Altul irepetabil. M-am impacat cu faptul ca gesturile parintilor, ale surorilor, ale prietenilor mei sau ale barbatilor pe care i-am iubit, sunt la fel de explicabile stiintific ca si iubirea mea pentru ei. Dar pot sa il “recunosc” pe fiecare in parte… :).

23 de comentarii:

  1. bla bla bla

    Ce dracu e 'Adevarata Cauza'? o tampenie nascocita de imbecili.

    E vorba tot de ce spuneam, distictia dintre descriere si prescriere. Stiinta nu iti spune cum e bine sau placut sa fie lumea. Nu e argument 'anti stiinta'. E argument cu privire la ce iti ofera ea si ce nu.

    Prescrierile, cele legate de sensul vietii, moralitate, etc nu pot fi adevarate nici false. Ele nu exista. Tot ce exista e ceea ce poate fi descris sau perceput.

    Nu e nevoie sa renunti la iluzia identitatii. La fel cum nu renuntam nici la iluzia moralitatii. Sunt necesare cred eu fiindca oamenii trebuiesc controlati de fantome.

    Nu stiu cine dracu ar crede ca eul e epifenomen lol. Asta e o prostie. Eul este un produs al limbii. Nu e un produs al creierului.

    Arta nu are treaba cu realitatea, decat ca mod de evadare a ei. Realitatea e naspa rau, arta e ca sa ne aline suferinta.

    Cunosti oamenii atunci cand le afli slabiciunile. Si cand ajungi sa-i cunosti devii dezamagit de ei. Si apoi incepi sa-i urasti. Si apoi...

    RăspundețiȘtergere
  2. Pai sigur ca nu exista "adevarata Cauza", tocmai asta e idea...e vorba despre niste idei irationale, care, printre altele ne fac si sa ne temem de stiinta...eu cred ca se intelege ca nu le (mai) consider argumente valide,de unde si multele ghilimele...:D

    Iar in ceea ce priveste arta, e o parere destul de larg raspandita ca rolul artei e acela de a descrie individualul, in opozitie cu stiinta, care descrie generalul; nu o impartasesc...Si sunt in dubiu daca putem sau nu vorbi despre un rol il artei in cunoastere. S-ar putea sa ai dreptate si sa nu aiba, in realitate, niciun rol.

    Ei, ajungi dezamagit din cauza "irationalitatii" tale...Cine te pune sa crezi ca lumea ar trebui sa fie altfel decat este? :))

    RăspundețiȘtergere
  3. Bineinteles ca stiinta e "totul" :) Las' ca o sa intelegem noi mai incolo ce-i cu "eul" si Cauzele Ultime si altele, cand o sa pricepem mai multe. Pana atunci, la cercetare cu totii zic eu :).

    Fiecare lucru la timpul lui, si cum inca probabil mai avem de vazut ce si cum ii treaba la un nivel mai "de baza", o sa trecem la nivelul superior cand suntem pregatiti. E ca si cum intuiesti ca un bebe poate sa mearga si nu intelegi de ce se taraie in coate in loc sa alerge: d-aia, ca inca nu i-a venit timpul :). parerea mea.

    RăspundețiȘtergere
  4. In opozitie cu stiinta? bullshit, poate doar postmodernistii aia tampiti cred ca arta e cumva anti-stiitism sau ceva.

    Eu sunt cu pragmatistii, arta e doar o altfel de practica umana ca si stiinta, sunt pe picior de egalitate.

    Depinde cum folosesti cuvantul cunoastere. Daca vine unu o definitie d-aia metafizica aberanta a cunoasterii poate o sa zica ceva legat de arta.

    Nu sunt dezamagit de irationalitatea mea. Sunt dezamagit de ceea ce este. Macar eu ma pot tolera, dar lumea nu pot. E prea urata. De ce as vrea sa o vad si in arta?

    RăspundețiȘtergere
  5. @onebluebutterfly
    "Nicio traire, oricat de profunda, de intensa, de transfiguratoare ar fi, nu poate constitui “dovada” a nimic.Iubirea de Dumnezeu este o bucurie, dar nu este un argument. "

    tu L-ai cunoscut pe Dumnezeu ca daca nu il cunosteai n-ai fi scris asta ,insa se pare ca esti in faza in care tu vrei sa asculte Dumnezeu de tine si nu tu de El.dai vina pe El pentru o dezamagire din viata(sau pentru ca ai intrat in ceea ce se numeste "potopul patimilor") si te indepartezi tot mai mult, te desenzibilizezi (articolul precedent "Daca sufletul exista,atunci totul e permis ..." e o dovada);daca vrei sa te desensibilizezi atunci ,asta e locul ideal ,printre atei si vei reusi ce-ti doresti ,daca asta iti doresti cu adevarat.

    daca vei observa cu atentie in tot ce afirma stiinta cu privire la vremuri trecute (imposibil de studiat in laborator si demostrat direct ci numai prin interpretari si deductii integrate intr-un sistem considerat adevarat apriori) exista o zona neclara din care se poate trece atat in interpretarea evolutionista cat si cea creationista la fel de bine, depinde de sistemul pe care il ai deja crezut ca fiind adevarat.

    "Dar umanistii au dreptate. Singura cale prin care poti cunoaste persoana este sa intri in relatie cu aceasta."

    :) umanistii au mai multa dreptate decat isi inchipuie caci, Dumnezeu e persoana(singura care nu inseala niciodata o alta persoana)

    ti-am spus asta pentru ca si eu am trecut prin iadul contradictiilor aparente intre afirmatiile stiintei si crestinism si m-am apucat sa studiez mai indeaproape si mai in amanunt dovezile stiintei care ar demonstra afirmatiile respective(incorectitudinea Bibliei) . asa ca daca nu ma crezi apuca-te si studiaza ,mai ales in punctele considerate forte de evolutionisti si vei avea surprize (poti identifica punctele in care afirmatiile nu au acoperire. ai putea incepe cu retrovirusii endogeni si cu fuziunea cromozomiala -om cimpanzeu citeste informatiile tehnice apoi ca sa le INTERPRETEZI aplica pe rand cele 2 sisteme integratoare:evolutionist si creationist.)

    RăspundețiȘtergere
  6. @ ioana

    cauzele ultime le-am putea afla, dar "eul" ca si explicatie, niciodata! sa ne pansam orgoliul ranit si sa cercetam mai departe! :)

    @ lex

    Nu vreau sa intru intr-o polemica referitoare la rolul artei in cunoastere, pentru ca nu am o opinie bine conturata.

    Stii ce ti-ai spune tie insuti daca ti-ai citi comentariul? Lex 2: "Nu exista frumos si urat, numai mintea ta idioata te face sa crezi ca exista frumos si urat. Nu poti trece de la ceva descriptiv (de ex. o femeie cu barba), la ceva prescriptiv (de adica sa spui ca femeile nu ar trebui sa aiba barba" . Hihi, cred ca sunt de acord cu Lex 2. :)

    RăspundețiȘtergere
  7. pai nu exista in "realitate'. nu ma contrazic deloc.

    poate sa existe si intr-o minte geniala nu doar idioata :p

    RăspundețiȘtergere
  8. @jonny

    Buna! Iti multumesc pentru vizita si pentru comentariu. Iti voi raspunde la fel de sincer :)

    Nu l-am cunoscut pe Dumnezeu, dar l-am iubit. Spui ca ai trecut prin iadul contradictiilor, asa ca eu cred ca ne putem intelege unul pe celalalt destul de bine. Pur simplu, cautarile mele m-au dus la alte concluzii, asta e toata povestea, pe scurt.

    Nu dau vina pe Dumnezeu pentru nimic. Nici nu am suferit vreo tragedie majora in viata care sa ma faca sa fiu "dezamagita" de Dumnezeu. Dimpotriva, mi-a fost bine in credinta si am suferit cand am pierdut-o. Dar nu ma voi mai intoarce niciodata la ea, cel putin nu la credinta in Dumnezeul crestin. Sunt doua motive:
    1. nu cred ca exista vreun argument ca Biblia ar fi inspirata de divinitate- nu as vrea sa cred un set de idei cu un suport atat de fragil
    2. cred ca doctrina crestina este imorala- daca ar aparea vreodata dovezi certe ca lucrurile s-au petrecut asa cum sunt descrise in Biblie, atunci as crede; dar nu vreau sa venerez un zeu care are caracteriticile descrise acolo...

    Imi dau seama ca ceea ce spun/scriu in postarile mele iti pare extrem de blasfemiator. Habar nu am cate persoane credincioase imi citesc blogul; oricum, nu este intentia mea sa jignesc pe cineva; scriu mai degraba in speranta ca randurile mele le-ar putea fi de folos candva celor care se afla "in deriva", asa cum si mie mi-au fost de folos scrierile altor atei...:)

    De aceea, nu as vrea ca ceva din ceea ce apare publicat aici sa fie interpretat ca o dorinta a mea de a ma "desensibiliza", dimpotriva.

    S-ar putea sa fie asa cum spui tu...Sa stii ca ma mai gandesc si azi la asta, si inteleg faptul ca nu am certitudini. Dar doua lucruri sunt clare:

    1. chiar daca El exista, eu ma pot insela crezand ca il cunosc
    2. chiar daca El exista, nu are nevoie de mine

    Exact despre asta vorbeam in articolul precedent.Daca il cunosc sau nu, daca il iubesc sau nu, lui Dumnezeu ii e totuna! Chiar de ar exista, nu il raneste nimic din ceea ce spun sau ce fac...De aceea, "relatia" mea cu el nu are legatura cu morala.

    Nu vorbeam despre cunoasterea "unicitatii" persoanei ca despre o cautare a "celui care sa nu te insele niciodata", nu exista asa ceva! :)

    Oricum, tu ai ales calea ta si, desi cred ca eu am ales "corect" , nu neg niciuna dintre bucuriile pe care le traiesti. Esti oricand binevenit aici si vei gasi un partener deschis pentru dialog. (De altfel, marturisesc ca sunt curioasa de ce citesti bloguri insemnate cu A mare! :) ).

    RăspundețiȘtergere
  9. Io nu inteleg ceva: cum adica sa nu treci de la ceva descriptiv la ceva prescriptiv, daca majoritatea vor si pot sa faca asta?

    Se descrie o crima, si de comun acord cu majoritatea oamenilor se hotaraste scoterea crimelor in afara legii (ma rog, cu exceptiile de rigoare blabla). Si tot majoritatea zic care lucruri sunt bune si rele, morale sau i-, in functie de timpuri si gradul de dezvoltare si intelegere la care s-a ajuns. De ce sa nu se poata morala relativa?

    Nu prea se potriveste ce zic aici cu articolul probabil, dar cum Ioana nu are comentariile cele mai recente in dreapta, poate ca nu il mai citea nimeni pe alt post :)

    RăspundețiȘtergere
  10. ideea e ca nu poti trece prin ratiune sau logic. nu ca nu poti trece prin preferinte - exemplu bun e ca te duci la medic iti da diagnostic si vrei sa-ti prescrie tratament.

    RăspundețiȘtergere
  11. Replica mea standard la tipul de argument pe care l-ai descris tu în articol este ”Oare dacă eu sunt neurolog și cunosc o mulțime de lucruri despre papilele gustative și căile nervoase care duc la percepția și integrarea senzației gustative, înseamnă că nu mă mai bucur de gustul dulce la fel ca toată lumea?”.
    Chiar dacă știința va descoperi substratul a tot ceea ce există, inclusiv iubirea, arta, sau orice altceva, asta nu înseamnă că ele vor fi resimțite subiectiv într-un mod diferit, mai puțin interesant sau plăcut.

    RăspundețiȘtergere
  12. @Lex: tot nu pricep de ce nu poti, daca poti de fapt :) Daca un grup de oameni constata ca au aceleasi preferinte, o sa zica: "uite asa vrem cu totii, nu ne place cand cineva ne bate, deci ca sa evitam cu totul situaltiile astea, dam o prescriere, sa nu faca nimeni niciodata asta, si ii zicem lege"...

    Poti trece prin ratiune si logic, de ce trebuie preferintele si logica si ratiunea sa fie complet diferite, cand pot foarte bine sa functioneze impreuna?

    RăspundețiȘtergere
  13. @ioana
    Sunt de acord cu Lex ca nu putem trece de la descriptiv (ceea ce este) la prescriptiv (ceea ce ar trebui sa fie) cu ajutorul logicii. Oricare ar fi preferintele noastre, ele nu pot fi intemeiate rational. Daca observ ca afara ploua (descriptiv) nu pot oferi argumente logice ca ar trebui sa fie soare si frumos. In acelasi fel, plecand de la faptul ca ceilalti se poarta urat cu mine, nu pot intemeia logic ideea ca ei ar trebui sa ma trateze bine. Este doar preferinta mea, tine de o evaluare subiectiva nu de o “lege” Acesta este motivul pentru care se considera ca nu putem intemeia o morala obiectiva, plecand doar de la ceea ce observam in lumea naturala si ca stiinta nu poate oferi raspunsuri la intrebarile morale.

    Eu nu sunt, insa, de acord ca trebuie sa renuntam la termenul de “morala” doar pentru ca aceasta nu este “obiectiva” (adica independenta de subiectivitatea noastra), nu mi se pare ca ar fi pragmatic. Asa cum observai si tu, exista destul de mult consens in ceea ce priveste preferintele noastre (majoritatea preferam sa traim in loc sa fim omorati si sa fim tratati cu respect in loc sa fim umiliti, de exemplu). Studiile arata ca acest consens in privinta problemelor morale este chiar mai ridicat decat se credea. Si asta nu pentru Dumnezeu ar fi pus “legea morala in inima omului”, ci pentru ca suntem consecintele aceluiasi traseu evolutiv. Iar stiinta are un rol extrem de important in a gasi solutii pentru o mai buna indeplinire a preferintelor noastre comune...:)

    RăspundețiȘtergere
  14. @lazypawn

    Incantata de vizita! :)

    Analogia este foarte inspirata. E corect, asa cum nu pierzi nimic la nivelul senzatiilor doar pentru ca stii cum se produc ele, de ce ai pierde ceva la nivelul emotiilor? Uneori, insa, este greu sa realizezi lucrul asta si cred ca exista cel putin doua motive.

    In primul rand, sunt foarte multi cei care nu cunosc si/sau nu inteleg “bucuriile” de natura intelectuala: curiozitatea,provocarea, placerea de a-ti folosi mintea si de a intelege, de a rezolva probleme sau de a descoperi; sau emotia aceea anticipativa pe care o simti din momentul in care ai apasat “analyze” pana cand apare “outputul”pe ecran- “Oare ce iese!!???”. Asta face ca stiinta sa para pentru ei nu demers complet rece, mecanic, fara nicio legatura cu ceva ce ar putea fi interesant, stimulativ, emotionant in vreun fel. Ca si cum oamenii de stiinta ar fi urzit un fel de complot sa descompuna toate lucrurrile interesante in bucatele mici si plictisitoare.

    In al doilea rand, oferind “sensuri”, religia te invata anumite asocieri intre credintele de natura religioasa si emotiile pe care le traiesti. Mie, de exemplu, natura mi-a inspirat intotdeauna niste trairi foarte puternice. Faptul ca legam asta de divinitate facea ca ele sa fie si mai puternice. Imi aduc aminte de starea aceea de oboseala, amestecata cu admiratie si uimire pe care o incercam atunci cand priveam natura inconjuratoare din varful vreunui munte sau din curtea unei manastiri la care ajungeam dupa cateva ore de mers pe jos: “Aceasta este lumea pe care a creat-o Dumnezeu!” Si atunci? Cum sa nu fii rezistent in fata evolutionismului? Pentru ca cel putin aparent, vine sa iti ia o credinta care da sens frumusetii lumii. Te intrebi daca vei mai fi capabil sa vezi de unul singur acea frumusete. La fel se intampla si cu alte domenii ale vietii- dragostea, casatoria, moralitatea, etc. Poate dura o vreme pana cand le redescoperi sensurile...

    Dar, e in regula...Obisnuiesc si acum sa merg la munte. Iar oboseala si mirarea imi aduc si astazi lacrimi in ochi cand ajung in varf: “Cand te gandesti ca toate au evoluat dintr-o singura celula!”. :)

    RăspundețiȘtergere
  15. "In acelasi fel, plecand de la faptul ca ceilalti se poarta urat cu mine, nu pot intemeia logic ideea ca ei ar trebui sa ma trateze bine. Este doar preferinta mea, tine de o evaluare subiectiva nu de o “lege”:

    Pot sa constat ca nu ma simt bine cand ceilalti ma bat, sa zicem, si nici ei nu se simt bine cand iau bataie, de unde hotaram sa facem o lege impotriva bataii: ce treaba are logica cu asta? E o preferinta care duce la o prescriptie acceptata de majoritatea oamenilor, ce-i asa mare lucru?

    Nu ma gandesc la evenimente naturale, impersonale, ca ploaia, ci la cele legate de comportamentele umane. Nu ma gandesc nici ca putem da legi perfecte de pe o zi pe alta, dar asta nu inseamna ca nu trebuie sa constatam ce se intampla ca sa putem eventual corecta. De unde vin legile pe care le avem, daca nu in urma procesului astuia de descriptie-prescriptie in cazul in care majoritatea decid impotriva sau pentru un anumit comportament? Sa nu zici ca din decalog :)

    Nici nu cred ca e posibil sa avem vreo morala obiectiva (cel putin nu in curand) ci una care se potriveste cu viata in zilele noastre, care urmeaza sa fie imbunatatia pe masura ce trece timpul, si sa se numeasca in mod conventional "relativa". Ar fi subiectiva si conform dorintelor majoritatii.

    Complet de acord cu al doilea paragraf :)

    RăspundețiȘtergere
  16. Cat despre stiinta: sa zicem ca in cativa zeci (sunt optimista:) de ani o sa se descopere secretul vietii vesnice, regenerarea tesuturilor 100% sa zicem. A "omori" pe cineva nu mai este o crima ca acum, caci persoana oricum revine la viata, deci nu o sa mai fie probabil ilegal sa omori pe cineva, ci alta chestie in locul ei, io stiu, injuraturile :)

    Uite cum stiinta prin descoperirile pe care le face, poate duce la schimbarea unei legi/tendinte morale...

    RăspundețiȘtergere
  17. Pentru ca preferintele tin de psihologie nu de logica, si nu pot fi nici determinate de ratiune.

    E foarte importanta distinctia intre ce este si ce am vrea sa fie. Pentru ca asa te poti feri de incercare altora de a te opresa cu preferintele lor mascate sub ideea ca ceea ce vor ei sa fie e defat ce e rational,logic, bun, etc, cand defapt e doar o dorinta a lor irationala care incearca sa ti-o bage si tie pe gat.

    Butterfly, eu nu zic sa renunti la moralitate. La fel cum nu zic sa renuntam la basme sau mituri. Sunt necesare in contextul social.

    Ioana, pot gasi o groaza de exemple contrarii la faza cu bataia. Multi oameni isi bat copii sau sotiile de buna voie. Multi isi bat dusmanii de buna voie. E rau sau bine? Nici una nici alta daca vorbim despre ce se intampla. Devenim insa afectati, empatici sa zicem in general, si de aici am prefera sa nu exista violenta injusta. Dar ceea ce consideram noi ca trebuie sa se intample e ceva influentat de sentimente sau dorinte, nu de ratiune sau logica.

    RăspundețiȘtergere
  18. Ce tot zic eu e ca ratiunea sau logica pot sa nu joace un rol asa de important in determinarea a ceea ce e moral sau nu, daca nu se dovedesc atat de determinante pe cat le-am dori.

    Daca empatia face sa functioneze mai bine societatea decat logica sau ratiuea, go for it, de ce nu?

    Prescrierile pot sa fie subiective, izvorate din preferinte, dar in acelasi timp pot fi prelucrate astfel incat sa ajunga cat mai obiective cu putinta, pentru cat mai multi.

    Nu zic ca depind de situatie: deocamdata e permis sa iti bati/ucizi dusmanii in razboi dar nu si sotia acasa la tine. Poate in viitor orice bataie o sa fie interzisa, deci rea, nu pot sa stiu de pe acum catre ce o sa evoluam.

    Poate in viitor nu o sa avem alte legi decat empatia, cand o sa ajungem sa ii simtim si sa ii traim pe ceilalti ca pe noi insine, sa ajungem sa ne intelegm "din priviri" fara cadre legale, razboaie etc.

    Eu zic sa nu ne cramponam de un concept, fiindca asa zic unii ca trebuie sa fie si fiindca acum nu gasim raspunsuri multumitoare, daca vedem ca nu se mai potriveste cu timpurile si nu e in pas cu descoperirile stiintifice.

    RăspundețiȘtergere
  19. Sunt de acord cu amandoi!
    @Lex
    Sunt foarte de acord ca trebuie sa fim mereu constienti de distinctia fapte-sentimente. Ramasesem insa cu impresia asta, ca sustii ca termenul de "morala" nu prea are sens, atata timp cat...nu exista.Da fapt, vrei sa spui ca, desi nu exista, il putem, totusi, folosi pragmatic, nu?

    @Ioana
    Si eu cred ca poate exista o "morala relativa"-functionala.Atata doar sa nu incepem sa avem iluzia ca ne transcende subiectivitatea...:)

    RăspundețiȘtergere
  20. Pai conceptul de moralitate mi se pare prost, fie afirmatiile morale sunt false fie fara sens, ambele variante mi se pare credibile.

    Putem si deobicei folosim afirmatiile morale, nu e nevoie ca ele sa fie adevarate pentru a fi benefice, dar poti fi si daunatoare.

    RăspundețiȘtergere
  21. http://adrianarvunescu.wordpress.com/2010/11/03/despre-idealism/

    RăspundețiȘtergere