Aceasta este, probabil,”argumentul”
anti-stiinta pe care il auzim cel mai des. Stiinta nu poate oferi raspuns
intrebarilor morale, nu poate spune care este sensul vietii, nu poate explica,
decat stivind colorala de minuni, ceea ce suntem. De multe ori, acest “nu
poate” este rostit cu un sentiment de usurare: ne pare bine ca nu poate! O
pudoare ciudata ne face sa ne dorim tainele stiute in siguranta, ferite de
lumina, ca si cum ceea ce are realitatea mai de pret nu ar putea trai decat in
penumbra. Ne invaluie spaima ca ceea ce este valoros ar putea fi distrus de
cunoastere…
Marturisesc ca nu am fost imuna in fata
acestei anxietati. Tocmai pentru ca m-a bantuit si pe mine multa vreme
(“deconvertirea” mea a fost lunga), am fost silita sa caut raspunsuri la
intrebarea: Ce incercam sa
protejam atunci cand ne temem de stiinta? Ce pierdem atunci cand castigam
“explicatii”?
Imi amintesc foarte bine de acest
sentiment. Vedeam explicatiile stiintifice ca fiind “reductioniste”, limitate.
“Simteam” ca orice formula explicativa lasa ceva pe dinafara, ceva important,
valoros, care odata scos din ecuatie, odata ignorat, se distruge. Stiinta imi
parea, pur si simplu, incompleta si ingamfata. Adevarata Cauza era in alta
parte si neglijarea ei o traiam aproape ca pe un sentiment de jignire, de
ranire personala. Imi aduc aminte de vremurile in care nici macar nu concepeam
ca unele domenii mai sensibile, cum ar fi dragostea sau sexualitatea, pot sa
fie analizate stiintific. Ideea ca iubirea sau bunatatea pot fi explicate prin
gene, hormoni sau cognitii, o consideram de-a dreptul ofensatoare…Unele trairi,
gesturi sau relatii imi pareau, pur si simplu, imbibate de sacru.
Ce se afla, oare, in spatele acestor
angoase?
In primul rand, spun multi, exista Ceva
dincolo de lumea aceasta. Lumea naturala nu este totul…Acel ceva valoros,
important si Cauza a tuturor lucrurilor, transcende Cosmosul si e o nebunie sa
crezi ca il poti aduce vreodata in laborator. S-ar putea sa fie asa,
dar…problema este fara solutie, pentru ca nimeni nu a inventat vreodata o
metoda prin care sa poate fi cuprinsa o astfel de realitate. Daca cunoasterea
stiintifica are limite, nu avem niciun motiv sa credem ca alte forme de
cunoastere ar avea mai mult succes pentru intelegerea transcendentului.
“Cunoasterea teologica” nu exista. Nicio traire, oricat de profunda, de
intensa, de transfiguratoare ar fi, nu poate constitui “dovada” a nimic.
Iubirea de Dumnezeu este o bucurie, dar nu este un argument. Si atunci, de ce
ne-am teme de stiinta? Daca ignora absolutul, e doar un absolut despre
care, oricum, nu am stiut niciodata nimic.
Dar stiinta mai ignora ceva, si asta ne
jigneste mult mai tare. Ea cauta sa descopere legitatile generale ale lumii in
care traim. Or, noi….suntem unici
si originali, nu-i asa? Daca citesti lucrarile din sfera teoriei
conspiratiei, observi ca frica de uniformizare este una dintre temele cele mai
comune. Colegii nostri din diferite traditii spirituale, mai vechi si mai noi,
vorbesc despre “iluzia eului”, in vreme ce unii umanisti isi fac chip cioplit
din “unicitatea” fiecarei fiinte. Iar stiinta atinge, aici, un punct sensibil.
Inspaimantator, dar se pare ca suntem cu totii explicati de aceleasi legi. Nici
liberul arbitru nu mai este ce a fost. Pentru stiinta, Sinele se descompune si
se stinge, fara sa ajunga vreodata sa explice ceva. Si asta poate sa doara mai
mult decat pierderea lui Dumnezeu. Ne-am fi dorit, poate, ca macar una dintre
Cauze sa le gaseasca in irepetabilitatea noastra. Si eram gata sa platim pentru
asta cu spaima Judecatii de Apoi…
Ce ne ramane de
facut? Poate colegii mei mai rationali o vor considera o concesie nepermisa
oferita partii de “simtire”, dar mi-am gasit refugiu in ideea ca desi stiinta
poate/va putea explica totul, exista lucruri pe care nu isi propune sa le
descrie…Si unul dintre ele este tocmai aceasta unicitate a persoanei, pentru
care trebuie sa cautam metode de cunoastere complementare. Fundamentalistii
rationalismului s-ar putea arata indignati: “dar este o iluzie! de ce ne-am
ocupa de ea?”. Hm...cam asa este. Cel mai probabil, toate elementele care dau
originalitate individului reprezinta “doar” epifenomene. Altii considera ca
este treaba artistilor sa se ocupe de cunoasterea idiografica. Nu prea cred.
Arta surprinde mai degraba realitatea sub forma unor prototipuri; nivelul de
generalitate este, desigur, mai scazut decat in stiinta, dar nu coboara pana la
reprezentarea individualului.
Eu voi merge pe drumul deschis de
umanisti. Persoana merita
cunoscuta. Desi e, poate, doar o frumoasa iluzie de-a noastra, nu o vom lasa sa
se stinga; in cele din urma, nici zeii Ratiunii nu sunt atotbuni cu noi, pentru
a merita si aceasta ofranda. Iar persoana nu o poti
cunoaste decat intrand adanc in relatie cu ea. Numai legaturile intime,
personale, autentice, iti ofera cadrul necesar ca sa iti poti forma
reprezentarea traseului unic si original in care s-au actualizat legile naturii
pentru a-l construi pe Celalalt. Pentru mine, acestea sunt singurele metode
“complementare” de cunoastere: atentia calda, empatia, comunicarea, deschiderea
sau ascultarea, oferite unui Altul irepetabil. M-am impacat cu faptul ca
gesturile parintilor, ale surorilor, ale prietenilor mei sau ale barbatilor pe
care i-am iubit, sunt la fel de explicabile stiintific ca si iubirea mea pentru
ei. Dar pot sa il “recunosc” pe fiecare in parte… :).
